Lungile dezbateri generate în fiecare an de adoptarea bugetului au în comun eterna lipsă a banilor, considerată sursă a tuturor relelor din societatea românească. Cauzele profunde ale deficitelor constante sunt însă ignorate, de politicieni din populism şi de cetăţeni din fuga de responsabilitate.
Analiştii economici petrec ore interminabile pe ecranele televizoarelor debitând elucubraţii într-un limbaj sofisticat, menit să sporească confuzia omului simplu. Una din problemele esenţiale pe care le are ţara noastră, dar care este rareori pomenită şi prea puţin disecată, este faptul că prea puţini români muncesc.
România are aproximativ 19 milioane de locuitori. Există 5,3 milioane pensionari şi doar 4,7 milioane salariaţi, o proporţie dezastruoasă, care în alte ţări este menţionată doar în cele mai negative predicţii pentru viitor. Diferenţa de la 11 milioane până la numărul total de rezidenţi o reprezintă alte categorii sociale – copii, elevi, studenţi, şomeri, patroni, liber-întreprinzători şi angajaţi ilegal în străinătate.
Din numărul total de salariaţi, doar 3,1 mil. lucrează în mediul privat, restul fiind dependenţi de stat (1,2 mil. fiind bugetari, iar 0,4 mil. muncind în cadrul companiilor de stat). Trebuie să menţionăm că în 1990 existau peste 8 milioane de salariaţi în România; cu toate că populaţia a scăzut şi mulţi au plecat la muncă în afara ţării, se estimează că între 3 şi 4 milioane de persoane primesc o parte sau tot salariul „la negru”.
Dacă adunăm numărul salariaţilor de la firmele private cu cel al patronilor (care nu sunt angajaţi la propria firmă) şi al liber-profesioniştilor care lucrează pe PFA, nu trecem de 4 milioane de persoane. Practic, aceştia susţin cu bani toate funcţiile statului, precum şi salariile şi asistenţa socială pentru restul de 15 milioane de cetăţeni.
Situaţia de la noi este mai proastă decât în tot restul Europei, unde aproape jumătate din populaţie lucrează. În Marea Britanie, Olanda, Germania, Suedia sau chiar Polonia, există un pensionar la aproape doi salariaţi. Ungaria are aproape acelaşi număr de salariaţi cu România, deşi populaţia este doar la jumătate. Chiar şi în Grecia, ţară puternic lovită de criză, proporţia este mult mai bună, cu un număr de angajaţi la companiile private aproximativ egal cu al României, la o populaţie de doar 11 milioane locuitori şi o rată a şomajului de 4 ori mai mare.
Povara fiscală asupra plătitorilor este mare şi nedreaptă. Ce motivaţie are un muncitor sau un întreprinzător, când nu primeşte aproape nimic în schimb de la stat pentru taxele plătite de el, când este sufocat de noi şi noi reglementări, când vede că cei care evită plata impozitelor nu păţesc nimic şi el este luat de fraier? Iar pe lângă toate acestea, politicienii demagogi, votaţi de numărul mare de asistaţi social, îi reproşează tot lui că nu contribuie suficient şi îl obligă să cedeze o parte tot mai mare din rezultatul muncii sale pentru a întreţine hoţii, leneşii, incompetenţii şi pierderile din sistem.
Discuţia nu trebuie pornită din poziţia în care autorităţile caută noi mijloace de combatere a evaziunii fiscale. Cea mai bună metodă de reducere a acesteia este tocmai eficienţa instituţiilor publice – dar acesta e deja un oximoron. Simplificarea reglementărilor şi reducerea birocraţiei ar avea un efect mai mare decât nişte reduceri mărunte de taxe.
Ce faci când un om îţi cere bani, iar în loc să-ţi ofere ceva înapoi îţi cere tot mai mulţi, e tot mai arogant, spune că e obligaţia ta să-i dai, că eşti o persoană imorală dacă nu o faci, începe să te ameninţe cu violenţa fizică şi cheamă în ajutor un grup de bătăuşi plătiţi din banii luaţi de la tine? De ce ar fi relaţia cu statul diferită?…
