Până de curând, România se lăuda cu unul din cele mai ridicate niveluri de apreciere a Uniunii Europene în rândul populației. Dacă în statele vestice doar puțin peste jumătate din cetățeni erau fani ai asocierii, în țara noastră procentele ajungeau și la 90%.
Anii au trecut, iar după mai bine de un deceniu de la aderare, românii încep să fie tot mai euro-sceptici. Dezamăgirea are cauze multiple. Una ar fi legată de așteptările nerealiste pe care oamenii le-au avut. Mulți au crezut că simpla intrare în UE înseamnă prosperitate venită peste noapte, fără eforturi prea mari. Ori asta e întotdeauna imposibil (eventual merge atunci când găsești petrol în deșert).
O cauză legitimă este cea referitoare la birocrația excesivă de la Bruxelles. Și aici însă trebuie precizat că foarte puțini români au fost afectați direct de aceasta, majoritatea știind de ea mai degrabă din auzite. În cazul fondurilor europene, de exemplu, care sunt foarte greu de accesat, o parte semnificativă din problemă ține de felul cum implementează autoritățile românești legislația europeană. Adică vina este cel puțin parțial a noastră, pentru că în alte locuri de pe continent sistemele de finanțare funcționează mult mai ușor.
Din păcate, o altă cauză importantă este dată de populismul politicienilor români, care au început tot mai mult să arunce vine pe Uniune pentru probleme reale și imaginare de la noi. De la „statul paralel” și conspirațiile legate de Soros până la E-urile din mâncare și licitațiile prea greoaie, toate sunt „din cauza UE”, care „nu ne lasă, dom’le, să facem cum știm noi că e mai bine”. De altfel, s-a văzut cât de bine ne-a mers în trecut, când nu era UE care să ne „împiedice” să facem ce vrem.
Oamenii dezinformați sau manipulați cred aceste aberații legate de Uniune. Aceiași români care promovau sloganul idiot „nu ne vindem țara” în anii ‘90, care a dus la distrugerea unei părți însemnate din industrie, sunt acum adepții ideii că Comisia Europeană nu lasă România să se dezvolte, vrea să facă din ea o piață de desfacere sau o plantație de sclavi. De parcă toate furturile din ultimii 29 de ani nu le-am făcut noi, ci niște eurocrați parașutați pe ascuns pe plaiurile mioritice.
Sunt motive serioase pentru a critica Uniunea Europeană. Gestionarea proastă a migrației, reglementările excesive și lipsa de legitimitate democratică a unor lideri sunt doar câteva dintre ele. Dar foarte puțini dintre români înțeleg mecanismele UE și sunt capabili să critice comunitatea pe baza unor informații reale. Însă știrile false, isteria și superficialitatea predomină în presa românească, astfel că oamenii ajung la opinii radicale, bazate pe informații aberante sau instigări ale unor „deontologi” din tabloide.
Dacă până de curând toate partidele susțineau apartenența noastră la UE, iată că apar tot mai multe voci care o pun acum în discuție. Politicieni fără nicio urmă de rușine folosesc demagogia pentru a câștiga capital electoral în dauna binelui comun. S-a ajuns la comparații între Uniunea Europeană și Uniunea Sovietică sau la a face alegeri între banii primiți de la Bruxelles și protejarea copiilor de… „pericolul homosexual”.
Trecem peste faptul că majoritatea datelor pe care se bazează astfel de argumentații sunt eronate sau mult exagerate. Însă chiar nu mai ținem minte nimic din istorie și nici nu vedem ce se întâmplă în jurul nostru?
Să susții că România poate fi într-o stare de neutralitate totală, pe modelul elvețian, e cel puțin naiv, dacă nu chiar stupid. Nu am fost niciodată în postura asta și nu putem fi nici acum. Nu avem nici poziția geografică potrivită, nici forța economică și militară necesară, nici cultura și tradițiile care să ducă la așa ceva.
Fără UE, România ar avea cel mai probabil traseul unor foste state sovietice, care acum sunt țări independente cu lideri autoritari, nivel de trai scăzut, corupție și mafie generalizată, partid dominant și democrație de fațadă, fără libertate de exprimare sau drepturi ale omului luate în serios și fără perspective. Țara noastră ar fi ca Belarus sau Uzbekistan, cu dictatori admirați de Moscova. Sau mai rău, ar fi ca Ucraina, cu trupe rusești prin țară și economia făcută praf.
În anul 2000, când au început negocierile de aderare, salariul mediu în România era de 100 €, iar anul acesta va ajunge la aproape 600 €. Deși românii sunt nemulțumiți de felul cum merge economia și mulți au plecat la muncă în străinătate, totuși evoluția țării în ultimele două decenii a fost destul de bună, incomparabil superioară față de fostele republici sovietice.
Chiar și faptul că acum se poate călători oriunde în spațiul comunitar, fără viză, se poate lucra aproape oriunde, se poate locui în orice țară europeană, toate acestea au devenit deja obișnuință și nu se mai iau în calcul ca beneficii care ar putea cumva să dispară vreodată. Iar banii câștigați de românii plecați au ajutat la schimbarea în bine a țării chiar mai mult decât fondurile europene primite.
Fără presiunile constante de la Bruxelles, România nu și-ar fi consolidat democrația și nu și-ar fi liberalizat economia. E o iluzie să crezi că politicienii de la București ar fi luat-o pe această cale singuri, doar din dorința de progres și din dragoste pentru valorile occidentale. Mentalul colectiv românesc este, din păcate, mai apropiat de cel rusesc decât de cel vestic, astfel că tranziția spre statutul de țară europeană civilizată va fi lungă și dureroasă. Iar fără imbolduri constante de la vecinii de pe continent putem foarte ușor să deraiem pe alte căi.
Ideea „democrației originale românești” e o prostie. Nu există așa ceva. Nu putem reinventa roata, e doar o altă șmecherie dâmbovițeană pentru a prosti poporul în timp ce un grup fură avuția națională în numele patriotismului. Avem de ales între calea europeană și haos, nu există o „a treia cale”, revoluționară și inovativă, care să împace capra și varza. Ultimul președinte care credea că poate păcăli și vestul și estul a sfârșit împușcat.
România și-a ales un drum și trebuie să-l urmeze până la capăt. Răzgândirile și ezitările nu fac decât să încetinească schimbarea, iar noi trebuie să recuperăm un decalaj istoric. Uniunea Europeană e cel mai bun spațiu economic și politic în care poate fi România – și e singurul. Avem tot dreptul să o criticăm, dar a renunța cu totul la asta și a o lua din nou de la zero e un experiment foarte periculos, într-o țară care are nevoie de stabilitate și creștere constantă timp de câteva generații, nu de „mitul meșterului Manole”.
