Tărâmul de Dincolo

Tot mai des aud fel şi fel de zvonuri, povestiri, mărturisiri adevărate sau închipuite… Acestea ne dau de veste, mai în şoaptă, mai în gura mare, că trăim înconjuraţi de un secret teribil. Dar, asemenea personajelor din basme, cu cât secretul este tăinuit mai bine, cu atât creşte şi curiozitatea noastră de a-l dezlega. Ceea ce vă voi spune este o poveste atât de bine încropită, încât oricât de credibilă ar părea, ar trebui să ne dea de bănuit.

Se spune că peste mări şi ţări, dincolo de ţinuturile pe care noi le cunoaştem, ar exista o lume magică, total diferită de a noastră, o lume în care, din când în când, câţiva oameni cu puteri excepţionale reuşesc să pătrundă neobservaţi şi, găsind că acest tărâm este unul al fericirii şi belşugului, nu doresc să se mai întoarcă. Ei dau de veste, totuşi, celor lăsaţi în urmă, îi anunţă că sunt bine şi sănătoşi, că au devenit mari boieri, dar, cu părere de rău şi amar în suflet, gândul de a reveni este unul total străin de ei, ba chiar unul dăunător. Din această cauză, ajungând la concluzia că dorul de casă le face mai mult rău decât bine, ei se hotărăsc să aştearnă un strat de uitare peste toate amintirile atât de dureroase. Şi cei de acasă ar putea să facă acelaşi lucru; e, până la urmă, ceva cât se poate de firesc – de ce să răsucim cuţitul în rană?

Revenind la descrierea acestui loc magic, simt că trebuie să vă dau mai multe lămuriri pentru a vă putea închipui despre ce e vorba. Mă simt în măsură să fac acest lucru pentru că, trebuie să mărturisesc, m-am strecurat şi eu de vreo două ori Dincolo. Probabil primul lucru pe care aţi vrea să îl aflaţi e cum de am reuşit să mă furişez neobservată. Într-adevăr, a fost destul de dificil. Unii nu sunt deprinşi cu lucruri de felul acesta; deşi singură, a trebuit totuşi să mă descurc. Prima dată a fost mai greu; nu ştiam ce şi cum, de cine să mă feresc, nu îmi puteam închipui ce fel de grai puteau vorbi oamenii dintr-o lume altfel decât cea cu care eram obișnuită. Să fi folosit ei grai păsăresc? Să fi lătrat ca dulăii sau să fi miorlăit pisiceşte? Vă pot spune că nu a fost vorba de niciunul din aceste graiuri. Spre marele meu noroc, înainte de a face marea trecere, căutând adăpost de ploaie şi vânt, m-am retras zgribulită într-o peşteră. Aşa întunecos şi rece cum era, nu desluşeam nimic în jurul meu; vederea mea nu era încă obişnuită cu aşa ceva. Găsind un loc oarecum comod – dacă pereţii reci de stâncă  îmbrăcaţi în mușchi umed pot da o senzaţie asemănătoare confortului – mă aşez zgribulită şi mă înfăşor în cârpele ce-mi serveau drept îmbrăcăminte de schimb – lucru de care orice om de bun simţ nu se poate lipsi, mai ales când o ia peste câmpuri şi nu vrea să fie luat la bătaie pentru cerşit sau furat. Somnul m-a furat în câteva clipe, dar a fost unul neliniştit, bântuit de fel de fel de fantasme şi frici, de vieţuitoarele misterioase ale tărâmurilor necunoscute ce se aşterneau în faţa mea. În vis mi s-au înfăţişat o sumedenie de fiinţe ce, deşi păreau mult mai falnice şi mai mândre ca noi, oamenii de rând, nu se deosebeau atât de mult. Trebuia, în schimb, să ai o vedere foarte bună şi să nu te laşi amăgit de podoabele lor lucitoare care te vrăjeau pe loc şi nu mai vedeai lucrurile aşa cum sunt de fapt. Toată această vrăjitorie era opera unor iscusiţi meşteri şi făurari ce aveau grijă să facă cele mai frumoase ornamente pentru stăpânii lor. Vă întrebaţi, poate, de ce. Păi, adevărul este că aceşti stăpâni nu erau cu nimic mai deosebiţi faţă de alţii, doar podoabele strălucitoare îi făceau să pară mult mai semeţi, mai frumoşi şi mai de soi. Totul era, aşadar, o nălucire bine meşteşugită, o amăgire a celor naivi. Trezindu-mă din somnul deloc odihnitor, aveam totuşi impresia că visul are o semnificaţie tainică, prevestitoare. Mai auzisem eu poveşti despre nişte oameni care stăteau într-o peşteră şi vedeau nişte siluete, doar umbre ale realităţii şi, luându-le drept reale, ei trăiau în ignoranţă şi minciună, fără să vadă ce fel de fiinţe trăiau în afara peşterii. Amintindu-mi de aceste păţanii ale sărmanilor lipsiţi de curiozitate, eu m-am hotărât să ies cât mai repede din peştera în care mă aflam şi să dau ochii cu soarele.

Călătorind spre nordul întunecat, pe drum am auzit cuvinte multe şi gogonate, înfricoşătoare şi înflăcărate, despre oameni înalţi şi blonzi, luptători şi prădători neîntrecuţi, neînfricaţi. Dar, cum anii au trecut de când poveştile au început să circule, eu am găsit o lume diferită, una care nu semăna nicicum cu ce auzisem eu de prin bătrâni. E drept, părul deschis la culoare face şi acum parte din zestrea lor biologică, însă nu am găsit nici urmă de războaie, luptători sau luptătoare (căci acolo şi femeile erau pe vremuri la fel de viteze ca şi bărbaţii lor); nu am găsit nimic ciudat sau înspăimântător, nici boieri, prinţi sau împăraţi – cum povesteau unii că ar fi ajuns. Mă aflam în mijlocul unui ţinut ca al nostru, cu munţi, dealuri şi păduri, râuri şi mări, cu păsări şi animale, sate şi oraşe, tutun şi cafea. Dacă acest tărâm se aseamănă atât de mult cu al meu, de ce e oare atât de vestit, de deosebit? Cum se face că oamenii de aici ar fi mult mai buni şi mai deştepţi, mai bogaţi sau mai fericiţi? Răspunsul este unul cât se poate de simplu.

Văzând multe şi frumoase, într-un sfârşit mi-am spus că mă pot întoarce acasă, doar am învăţat atâtea. Văzându-mă ajunsă în locul de unde am plecat, mulţi au întrebat uimiţi despre motivul care m-a determinat să nu rămân : Mi-a fost urât printre străini? Era frig şi întuneric pe-acolo? Mi s-a făcut dor de casă? Alţii m-au privit cu dispreţ, spunând că şi ei vor pleca, însă nu vor fi atât de slabi de înger încât să se întoarcă. Adevărul e că îi compătimesc pentru felul nerealist şi înfumurat de a privi problema. Acasă e aşa cum e, dar putem face astfel încât să ne fie şi mai bine luând exemplu de la poporul cu părul de aur.

Dacă până acum nu aţi găsit singuri acel misterios răspuns simplu, îl voi dezvălui acum, la final. Înainte de asta, aş dori să dau câteva scurte lămuriri. „Povestea” este o alegorie ușor ironică, inspirată din călătoriile mele în Norvegia. Am preferat această abordare ironică datorită impresiilor ridicole ale românilor despre străinătate, ei hiperbolizând constant şi linguşitor societatea din afară, construind cai de lemn goi pe dinăuntru, minţindu-se şi amăgindu-se pe ei înşişi şi pe ceilalţi, având singurul scop de a părea mai deştepţi, mai cultivaţi şi mai umblaţi prin lume decât sunt – şi chiar dacă ar fi, unii din ei nu reuşesc să înveţe nimic. Eu am „descoperit” faptul că metoda cea mai simplă și eficientă la care au recurs locuiorii ţinuturilor de „dincolo” este păstrarea bunului simţ şi a responsabilităţii. Graniţa care marchează trecerea de la „noi” la „ei” este aşadar una de natură etică, morală, este legată de respect şi „ne-hoţie”. E vorba de acel „common sense” care, în mod ironic, nu mai funcţionează ca un numitor comun. Să facem deci un tratament cu bun simţ şi, cred eu, nu vom mai fi atât de invidioşi pe cei de dincolo.