Toată lumea le mănâncă, dar puțini știu ce înseamnă. Iar confuzia este sporită și de multe fast-food-uri care pun denumiri diferite la aceleași produse. Norocul lor este că pe majoritatea dintre noi nu prea ne interesează detaliile astea, cât timp este bun preparatul.
Unii cred că diferența ar fi dată de tipul de pâine – adică lipie sau chiflă. Alții sunt convinși că felul de carne diferă, iar unii susțin că ar fi vorba de garnituri sau mirodenii. Iar alții zic pur și simplu că e același lucru și nu își bat capul prea mult cu denumirile.
Cuvântul de la care a plecat totul este kebab și se referă la multe tipuri de carne prăjită din zona Orientului Mijlociu. În țările acestea, cuvântul se folosește cel mai des pentru frigăruie din carne de miel sau de oaie, care este însă cunoscută la noi ca șișkebab sau șașlâc.
Turcii au preluat și ei cuvântul și i-au adăugat în față döner pentru a desemna carnea specifică făcută la rotisorul vertical, care a ajuns să fie cunoscută în tot occidentul în a doua jumătate a secolului XX. Fast-food-urile de acest fel au invadat țările europene în ultimele decenii și au devenit foarte populare și în România după revoluție.
La noi se folosește cel mai des carne de pui și carne de vită, dar la el acasă kebabul include de obicei și miel sau oaie. Există chiar și variațiuni cu carne de porc, însă acestea se fac doar de către europeni, deoarece îm țările musulmane această carne nu se mănâncă.
Sandwichul doner kebab a fost preluat și modificat în alte zone ale Imperiului Otoman: astfel, arabii i-au zis șaorma, iar grecii l-au numit gyros. Conținutul este cam același, cu mențiunea că în Grecia se folosește uneori carne de porc și se adaugă tzatziki (sos de iaurt cu castravete, mărar și usturoi).
Pâinea originală în care se servește kebabul este pita (a nu se confunda cu vechiul cuvânt românesc), adică o chiflă subțire și plată, presată uneori în gril și făcută de multe ori pe loc. Se mai folosește și lipia libaneză, chifla rotundă (pentru burger) sau chifla lungă (de tip „submarin”). Cartofii prăjiți sunt opționali, aproape toată lumea îi adaugă azi, dar nu făceau parte din rețeta originală.
Verdețurile și sosurile sunt de foarte multe tipuri și nu au o regulă anume. Varianta „la farfurie” conține aceleași ingrediente, doar că sunt așezate într-o farfurie (în cantități de obicei mai mari decât într-un sandwich), iar pâine se oferă separat. Falafel este varianta vegetariană, cu chiftea din soia în loc de carne de kebab. Băutura tradițională cu care se servește este ayran, un iaurt foarte subțire și sărat.
Mexicanii au o altă variantă, numită taco, care este aproape întotdeauna servită în lipie, conține de obicei chilli, fasole și porumb, iar în loc de cartofi prăjiți poate avea nachos (cipsuri din porumb). Desigur, în alte țări sunt nunumărate variante locale, cu mici modificări.
adevaratul falafel nu a fost niciodata facut din soia. falafelul la mama lui se face din pasta de susan sau eventual un fel de fasole ( „fava beans” )
Falafelul nu se face din pasta de susan ( tahini ), ci din pasta de naut, ca si humusul. Sosul tahini, din susan, se adaugă in humus, 2 linguri la 500 Gr naut, sau după gust.