„Să se revizuiască primesc, dar să nu se schimbe nimic!” (Farfuridi în „O scrisoare pierdută” de I.L.Caragiale)
Nu voi comenta actualele scandaluri de pe scena politică românească pentru că ele contează prea puţin. Privite dintr-o persepctivă istorică, dau mereu senzaţia de deja-vu. Contrar părerii multor jurnalişti şi bieţi cetăţeni stresaţi inutil de presă, nu cred că se va întâmpla acum ceva dramatic care să schimbe din temelii sistemul politic românesc, e doar o simplă luptă între două găşti.
Numai o cruntă naivitate te-ar putea face să crezi că vreunul din cele două grupuri îşi urmăreşte altceva decât propriile interese. Din păcate, majoritatea populaţiei asta crede, fiind manipulată de presa aservită politic. Urmărind talk-show-urile, ai impresia că asişti la o grandioasă luptă pe principii între stânga şi dreapta, la o bătălie între „forţele binelui” şi „forţele răului” de care depinde viitorul naţiunii (evident, rolurile se schimbă în funcţie de postul TV la care priveşti).
În realitate, nu este nimic altceva decât un bâlci ieftin, un praf în ochi aruncat oamenilor, care vor să le fie răzbunate insatisfacţiile personale prin pseudo-succese colective, de la care ei nu vor avea de fapt niciun beneficiu. De peste două decenii asistăm la aceeaşi polarizare în două tabere clasei politice, iar cetăţenii continuă neobosiţi să fie prinşi în această capcană: PDSR vs CDR, PSD vs. DA, USL vs. PDL etc.
Evident, pe lângă ele mai este şi pleiada de personaje providenţiale, care promit să schimbe ţara din temelii prin soluţii miraculoase, de la Vadim şi Becali până la Dan Diaconescu şi Nicuşor Dan. Nimic nu este însă nou: 2012 a fost declarat „anul Caragiale”, iar potrivirea nu putea fi mai bună dacă privim ce se petrece în politica dâmboviţeană. Citind scrierile lui Nenea Iancu, observăm că nu s-a schimbat de fapt nimic esenţial în mentalităţile mioritice din ultimul secol.
Marea problema este că, într-o democraţie populară, nu poţi înnoi clasa politică şi nici nu este posibilă reforma profunda a statului împotriva voinţei majorităţii. Iar în România asta se întâmplă: cetăţenii declară că vor aceste lucruri, le place când politicienii le declară, dar votează şi acţionează mereu împotriva lor. Reprezentanţii politici şi administraţia statului sunt născute din rândul oamenilor, nu pot avea o altă mentalitate, mult mai radicală şi avangardistă decât a acestora.
Cât timp românii votează constant politicieni corupţi care le dau mită electorală sau demagogi care promit lucruri imposibil de realizat, cât timp cer bani şi beneficii de la stat şi refuză să muncească mai mult şi să-şi asume răspunderea pentru propriile greşeli, cât timp vor ca reprezentanţii lor să fie la acelaşi nivel intelectual cu ei şi detestă meritocraţia simţindu-se incapabili să-i facă faţă, cât timp refuză să înveţe şi să se adapteze la lumea actuală şi rămân inchistaţi în vechile dogme comuniste, naţionaliste sau religioase, nu pot avea pretenţia ca România să progreseze, pentru că ţara este doar suma locuitorilor săi.
Sistemul de legi, reguli şi cutume care constituie de fapt manifestarea statului român nu este independent de cei care le pun în aplicare. Nici dacă ar fi toate importate de la o ţară occidentală nu ar face România să se schimbe peste noapte, ar rămâne simple forme fără fond. Oamenii sunt rotiţele unui sistem, ei îi dau forma practică, vizibilă în viaţa de zi cu zi, ei stabilesc „spiritul legii”, mai puternic întotdeauna în Balcani decât „litera legii”.
O expresie cinică spune: „e frumoasă România, păcat că-i locuită de români”. Totuşi, exagerăm criticând mereu această ţară, fără a oferi soluţii şi fără a oferi exemplul nostru personal ca model de urmat pentru restul. Nu facem astfel decât să cultivăm defetismul şi fatalismul, specifice gândirii colective de la noi. Eu cred însă că, dacă un individ se poate schimba, şi un popor o poate face, pentru că nu este altceva decât o colecţie de indivizi.
Nu cred însă în soluţii colective, impuse de sus în jos. S-a dovedit de atâtea ori că nu funţionează astfel de măsuri de inginerie socială încât noi încercări nu ar face decât să provoace mai multe traume în relaţiile sociale. Ceea ce poate funcţiona este excepţionalismul, promovarea valorilor, coagularea de grupuri meritocratice în jurul unor personalităţi, apariţia spontană a unor lideri care pot inspira şi încuraja pe ceilalţi să-i urmeze.
Schimbarea de jos în sus, naturală şi firească, poate funcţiona, la orice scară. Condiţia esenţială este libertatea, atât personală cât şi economică. Pentru ca ea să persiste, oamenii trebuie să înţeleagă că nu există scurtături spre succes, că totul se plăteşte la un moment dat sub o formă sau alta, că depinde doar de ei să-şi schimbe destinul şi nu se pot aştepta la cadouri din partea societăţii, că susţinerea unor elite populiste sau piedicile puse în calea semenilor merituoşi se vor întoarce întotdeauna împotriva lor.
