WC-ul se afla în spatele clădirii vechi şi părăginite, fără vreun semn distinctiv. Puteai ghici funcţionalitatea lui doar datorită numărului mare de oameni, ieşiţi din autogară, care au venit aici să-şi facă nevoile, cunoscând din trecut locaţia acestuia. După ce intri în cămăruţa exterioară, mirosul îmbătător te asigură că ai nimerit bine, eşti în locul pe care îl căutai.
Denumirea civilizată a unui astfel de loc ar fi „toaletă”, dar pentru cel la care am ajuns ar fi un eufemism total deplasat, potrivindu-se mai bine apelativul „budă”. Încăperile mici conţin doar o gaură în pământ şi două forme unde să-ţi aşezi picioarele, pe sistem turcesc. Dar nu-l putem numic veceu turcesc, deoarece în Turcia de azi au mai rămas puţine astfel de stabilimente, urmaşii otomanilor preluând şi ei obiceiurile occidentale.
Platforma de metal are smalţul spart şi urme de rugină, fiind acoperită pe alocuri cu fecale. Nu există vreun rezervor de apă sau alt sistem de spălare. Pe pereţi se mai observă vag urme ale unor mesaje în limbaj trivial şi invitaţii sexuale urmate de numere de mobil; mă întreb cui sunt adresate, o fi existând oare un public-ţintă care este inspirat într-o asemenea hazna să-şi noteze şi apoi să sune la telefoanele respective?
În „antecamera” care străjuieşte budele vegetează o femeie grasă, cu o privire sictirită, lângă masa plină de hărtie igienică ruptă în fâşii. Mă anunţă arogant că preţul pentru folosirea weceurilor este de 1 leu, fiind vizibil deranjată că i-a fost întreruptă convorbirea la telefonul celular de către persoane care nu cunosc „obiceiul locului”.
Las pe masă banii şi-i spun zâmbind că ar trebui să ne plătească ea suma respectivă pentru a ne convinge să intrăm într-un asemenea loc, la ce condiţii sunt. Mă ignoră cu superioritate, considerând probabil că sunt doar un snob, incapabil să apreciez munca ei esenţială şi că îmi doresc condiţii imposibil de oferit într-un orăşel atât de modest.
Cât o fi câştigând această femeie? Chiar şi salariul minim pe economie mi se pare prea mare pentru cineva care nu face altceva decât să împartă hărtie de şters la fund unor oameni. Da, sunt condiţii umilitoare pentru a munci, dar merită oare apreciat acest lucru, atunci când jobul ei este total inutil? Ar trebui plătit cineva doar pentru că „munceşte din greu” sau „în condiţii proaste” chiar dacă activitatea sa nu foloseşte la nimic?
Îşi imaginează oare femeia respectivă că slujba ei este necesară şi apreciată, că aduce un beneficiu societăţii, că trăieşte din „muncă cinstită” şi nu din pomană? Instituţiile şi firmele de stat întreţin astfel de iluzii, cultivând tendinţa unor oameni de a se minţi singuri că sunt utili la ceva, că lucrul lor este necesar şi trebuie plătit şi respectat.
Este într-adevăr puţin plauzibil ca un român, lovit brusc de o revelaţie morală, să demisioneze motivându-şi gestul prin lipsa totală de sens a activităţii sale profesionale. Comunismul a contribuit din plin la formarea acestei mentalităţi, astfel că majoritatea populaţiei consideră salariul un drept natural, ce li se cuvine doar pentru că sunt prezenţi la slujbă, indiferent cât de bine muncesc sau dacă munca lor are vreo utilitate.
Nicio firmă privată serioasă nu mai percepe taxă pentru folosirea toaletei, iar hârtia igienică este aproape peste tot gratuită, disponibilă în orice cantitate. Dacă în primii ani de după revoluţie condiţiile erau foarte proaste în majoritatea WC-urilor private, acum greu mai găseşti mizeria şi lipsa de dotări care la stat costă bani pentru a fi folosite.
Munca în zadar este văzută încă la noi ca o formă de protecţie socială. Oamenii au nevoie de joburi, hai să inventăm câteva! Punem taxe inutile pe servicii esenţiale, plătim nişte amărâţi pentru a face act de prezenţă şi a fi mulţumiţi că au carte de muncă, iar restul banilor îi risipim sau îi furăm, iar renovările le facem periodic din alţi bani publici, prin licitaţii trucate, favorizând firmele prietenilor.
Unele persoane sunt suficient de disperate încât să accepte un astfel de loc de muncă. Trebuie să fii total lipsit de deminitate să primeşti bani pe care ştii că nu-i meriţi, să te lauzi că lucrezi oficial şi că nu este doar o formă de cerşetorie cu acte în regulă. Îţi pierzi umanitatea şi conştiinţa trăind într-o astfel de situaţie schizoidă, devii o legumă dependentă de mila altora, lipsită de voinţă sau perspective.
Într-o lume ideală, caritatea ar trebui făcută într-o formă strict voluntară, doar de către cei care doresc, fără a aştepta ceva în schimb. În lumea reală, putem accepta ideea unor ajutoare de la stat pentru cei în nevoie, sub o formă organizată: ajutoare de şomaj şi ajutoare sociale.
Slujbele inventate însă nu pot fi acceptate ca o formă validă de a ajuta nişte persoane. Nu le face bine acelor oameni, îi face dependenţi şi le răpeşte dorinţa de a-şi depăşi condiţia, inducându-le o stare de apatie şi dispreţ faţă de propria persoană. Pentru restul angajaţilor, cei care au joburi reale şi muncesc din greu, existenţa acestor simulacre produc confuzie şi indignare, deturnându-le sistemul de valori şi motivaţiile profesionale.
Progresul societăţii nu trebuie încetinit doar dintr-o înţelegere greşită a unui sentiment uman firesc: mila. Ar trebui oare să aşteptăm încă 20 de ani, până ce doamnele care vând bilete de autobuz în gherete se pensionează şi abia apoi să instalăm automate de bilete, mult mai ieftine, mai eficiente şi deschise non-stop?
De ce trebuie să sufere majoritatea populaţiei, prin lipsa de acces la tehnica modernă şi prin acceptarea unor servicii proaste, doar pentru ca câtorva persoane să le fie în mod artificial menţinut status-quo-ul? În mediul privat aceste probleme nici nu ar fi puse, fiind aleasă în mod automat şi raţional varianta cea mai eficientă. Doar statul poate să ia astfel de decizii aberante, fiind condus de politicieni care au ajuns în funcţii nu prin muncă, ci prin demagogie.
Într-o lume liberă, în care tehnologia şi economia avansează rapid, toţi îşi pot găsi un loc de muncă decent, în care să aducă o contribuţie reală societăţii. Păstrând oameni în funcţii „parazitare”, sub pretextul că sunt ajutaţi, se obţine doar o încetinire a progresului general şi o alienare a unor persoane care în alte condiţii ar fi putut avea o viaţă împlinită. Sper să ajung să trăiesc cândva într-o astfel de lume…
