O întâlnire cu domnul Octavian Gherman este în primul rând o lecţie de istorie. La cei aproape 98 de ani pe care îi are, acesta te impresionează cu luciditatea, modestia şi maniera caldă cu care îţi împărtăşeşte diverse episoade ale îndelungatei sale vieţi. Destinul remarcabil al acestui senior al cetăţii reprezintă o poveste impresionantă pe care, la rândul meu, doresc să o împărtăşesc şi altora.
S-a născut în 1914, la Rohia, pe atunci o modestă localitate maramureşeană din cadrul fostului imperiu austro-ungar. Întrucât era cel de-al optulea fiu al preotului Nicolae Gherman, a primit numele de Octavian. Provenind dintr-o veche familie nobiliară maramureşeană, tatăl său reprezenta la Rohia o adevărată instituţie. Delegat la Marea Unire de la Alba-Iulia, preotul Nicolae nu era doar păstorul spiritual al comunităţii, ci şi adevăratul ei lider, consiliindu-şi enoriaşii nu doar sufleteşte, ci şi pe probleme medicale, culturale, economice sau politico-administrative. Dintre realizările sale amintim: construirea bisericii din satul Rohia, înfiinţarea bancii populare „Lăpuşana”, înfiinţarea unei biblioteci, construirea primei şcoali confesionale din Rohia, punerea bazelor Cooperativei „Comoara” sau înfiinţarea, în satul Rohia, a unei filiale a „Astrei”. Cea mai importantă realizare a sa este ctitorirea mănăstirii „Sfânta Ana”.
Ultimul martor al miracolului care a stat la baza întemeierii Mănăstirii Rohia
Construirea oricărei mănăstiri porneşte de la o legendă. Pentru a afla povestea întemeirii Mănăstirii Rohia nu trebuie să răsfoim cronici pierdute în colburile timpului, ci avem nevoie de câteva minute pentru a-l asculta pe Octavian Gherman, singurul martor ocular în viaţă al acelor evenimente. De numele tatălui său, preotul Nicolae Gherman, se leagă întemeierea Mănăstirii Sfânta Ana din Rohia, lăcaş construit în memoria Anuţei, fiica preferată a parohului, decedată în etate de doar 10 ani. În pofida vârstei înaintate, amintirile lui Octavian Gherman sunt foarte limpezi. Din relatările sale aflăm că la întemeirea mănăstirii nu stă o legendă, ci un fapt real. La scurtă vreme după dispariţia surorii sale Anuţa, tatăl lor a avut un vis în care fetiţa i-a cerut să construiască pe Dealul Viei din localitate, un loc de închinare Maicii Domnului. Preotul nu îndeplinit iniţial rugămintea, crezând că e vorba de o închipuire determinată de depresia care îl măcina. Cu toate acestea visul s-a repetat, iar decizia părintelui de a construi mănăstirea a venit în urma discuţiei cu Floarea lui Ilie, o credincioasă din localitate, care i-a relatat că avuse un vis asemănător. Astfel, însoţit de câţiva săteni, Nicolae Gherman a urcat pe Dealul Viei, şi a ales un spaţiu favorabil construirii lăcaşului de cult, loc în care a amplasat o cruce. Ziua următoare a revenit pe deal pentru a continua demersurile necesarii demarării construcţiei însă nu a găsit crucea în locul ales şi a zărit-o pe o stâncă din apropiere. Întrucât a crezut că pe acolo a trecut cineva şi a schimbat amplasamentul, a luat crucea şi a montat-o pe locul iniţial. Revenind ziua următoare însoţit de câteva persoane, au constatat dispariţia crucii, care era din nou pe stânca din apropiere. Peste noapte ninsese, iar pe zăpadă nu se vedea nicio urmă. Atunci au înţeles că este vorba de un mesaj divin, iar unul dintre săteni a fost atât de impresionat de minunea văzută încât a paralizat, şi-a pierdut graiul şi în scurt timp a murit. La construcţia mănăstirii, care a durat între 1923 şi 1926, a participat întreaga comunitate alcătuită din ortodocşi şi greco-catolici, terenul a fost donat de către un maghiar, nobilul local Béla Csíszér, iar peste 10000 de cărămizi au fost trasportate din mână în mână de către săteni pe un versant abrupt. După ani şi ani, obştea mănăstirii luat decizia de a construi câteva spaţii la poalele dealului, însă noile clădiri, finalizate „la roşu”, au fost abandonate după ce în decursul unei furtuni au fost lovite de trăznet, lucru interpretat ca semn divin de către comunitate. În decursul timpului mănăstirea s-a dezvoltat permanent, ajungând un loc de referinţă pe harta spirituală a ţării, în special odată cu sosirea pe acele meleaguri a gânditorului Nicolae Steinhardt.
Amintiri cu Nicolae Steinhardt
Faptul că o persoană mai deosebită a intrat în obştea mănăstirii nu a rămas neobservat de către comunitatea din Rohia. Fără îndoială, sătenii nu auziseră de Steinhardt şi nici nu îi citiseră operele. Mulţi se întrebau cine o fi bătrânelul îmbrăcat deosebit de modest, cu accent străin locului şi care petrecea în genunchi întreaga Liturghie. Cei de poştă erau impresionaţi de faptul că adesea corespondenţa acestui nou-venit depăşea în volum corespondenţa întregului sat. Călugării, proveniţi în general de la ţară şi obişnuiţi cu diversele activităţi fizice se amuzau de lipsa totală a spiritului său practic, însă erau miraţi de bunăvoinţa cu care fratele Nicolae dorea să se implice în treburile gospodăreşti. La rândul său Steinhardt a iubit Rohia, acesta fiind locul unde şi-a găsit liniştea sufletească.
Amintirile lui Octavian Gherman cu Nicolae Steindhart sunt numeroase. Cele mai multe dintre acestea sunt istorisiri în care marele scriitor e surprins în ipostaze necunoscute publicului larg şi care ne prezintă o fire activă, veselă, cu un ridicat simţ al umorului. În final, acesta nu uită să menţioneze că faima actuală a mănăstirii se datorează în mare măsură fratelui Nicolae.
Studenţie petrecută la Cluj
Octavian Gherman a absolvit Academia de ştiinţe economice din Cluj. În decursul studenţiei a avut ocazia de a intra în contact cu unele personalităţi ale acelor timpuri. L-a cunoscut pe episcopul Iuliu Hossu sau pe Alexandru Vaida-Voevod. Îşi aminteşte că odată, alături de alţi colegi, au luat masa împreună cu fostul premier şi au îndrăznit să îl întrebe dacă într-adevăr, este francmason. Răspunsul lui Vaida-Voevod a venit prompt şi a recunoscut că apartenenţa sa la masonerie a fost determinantă pentru înfăptuirea Marii Uniri. Tot în decursul anilor de studenţie, tânărul Gherman, întrucât a fost surprins împărţind manifeste împotriva dictaturii carliste, va intra pentru prima dată în contact cu închisoarea…
Amintiri de pe front, de la Stalingrad
Un moment important al vieţii sale a fost participarea la cel de-al doilea război mondial. Soldat în armata română, tânărul Gherman a participat şi la campania din Uniunea Sovietică, unde a petrecut câteva luni la celebrul asalt al Stalingradului. Din relatarea sa deducem că amintirile de la Stalingrad, locul unde s-a desfăşurat una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria umanităţii, sunt deosebit de dureroase. Îşi aminteşte frigul năpraznic, nopţile dormite afară, în zăpadă, sau purecii care îi mişunau pe tot corpul. De asemenea, îşi aduce aminte că cele mai bune provizii alimentare ale armatei germane erau repartizate celor care din prima linie, însă în cazul armatei române lucrurile stăteau exact pe dos…
Căsătoria, din nou sub semnul miraculosului
Povestirea domnului Gherman continuă cu o întâmplare interesantă care i-a marcat restul vieţii. Tânăr fiind, în timp ce se ruga pentru a-şi găsi o soţie potrivită, a zărit în faţa catedralei din Cluj un bătrân călugăr care împărţea iconiţe. A mers către dânsul şi a ales o iconiţă care i s-a părut că o reprezenta pe Maica Domnului. Ajuns acasă, a sesizat că defapt era vorba despre o imagine cu Sfânta Paraschiva. A fost puţin dezamăgit însă doar peste câteva zile avea să o întâlnească pe cea care i-a fost alături o viaţă întreagă. Numele ei? Paraschiva…
Amintiri din închisoarea de la Aiud
Unul dintre momentele importante ale vieţii sale au fost şi anii de detenţie politică. În total 7,5 ani, dintre care şase la temuta puşcărie de la Aiud. Îşi reaminteşte suferinţele, umilinţele şi imaginile terifiante pe care le vedea cu ocazia duşului comun lunar, clipe în care observa faptul că deţinuţii deveniseră piele şi os din cauza regimului alimentar drastic la care erau supuşi. De asemenea, îşi aminteşte cum de câteva ori a văzut moartea cu ochii şi a scăpat doar cu ajutorul divinităţii. Îl întreb cum a reuşit să suporte singurătatea de care a suferit în decursul anui an în care a fost supus unui regim de izolare totală. Îmi răspunde zâmbind că nu a fost niciodată singur, l-a avut mereu alături pe Dumnezeu, fără de care nu ar fi reuşit să supravieţuiască acelor timpuri de coşmar care speră să nu se mai repete niciodată. Parcă neobosit, în pofida vârstei sale patriarhale, Octavian Gherman deapănă noi şi noi amintiri din timpuri şi locuri pe care le cunoaştem din documentare sau manuale de istorie.
Îmi iau rămas bun de la domnul Gherman conştient că întâlnirea cu acest veritabil senior al cetăţii a reprezentat o veritabilă întâlnire cu istoria.