Istoricul și profesorul Lucian Boia s-a născut în anul 1944 la Bucuresti. A început cariera universitară în anul 1967, în cadrul Facultății de Istorie a Universității București și a devenit profesor titular în anul 1990. Intre anii 1983-1990, a fost vicepreședinte al Comisiei Internaționale de Istorie a Istoriografiei, iar în anul 1993 a devenit director fondator al Centrului de Istorie a Imaginarului. A publicat numeroase lucrări care s-au bucurat de aprecieri deosebite, lucrări precum “Eugen Brote”, “Sfârșitul lumii:o istorie fără sfârșit”, “Jocul cu trecutul:istoria între adevăr și ficțiune”,”Două secole de mitologie națională”, “Miturile comunismului românesc” și “Istorie și mit în conștiința românească”, poate cea mai cunoscută dintre cărțile sale.”Istorie și mit în conștiința românească”, a apărut în anul 1997, iar datorită succesului său, a fost reeditată în încă patru ediții și tradusă în diferite limbi.
Cartea este structurată în șapte capitole, denumite “Istorie, ideologie, mitologie”, “Originile”, “Continuitatea”, “Unitatea”, “Românii și ceilalți”, “Principele ideal” și “După 1989”. In primul capitol, autorul pune problema momentului intrării României în Europa, la nivel mental și ideologic; și trasează fundamentele care rezumă traiectoria societății românesti din secolul al XIX-lea , care sunt, în viziunea sa – ideea națională, modernizarea și modelele la care s-a raportat România. In continuare, el urmărește evoluția mitului național reprezentat de imaginea lui Mihai Viteazul, antiteza dintre soluția democratică și teza conservatoare în privința modernizării societății românești, precum și problematica glorificării trecutului. Observă pe urmă evoluția de la romantism la școala critică în domeniul istoriografiei, precum și schimbările aduse de societatea “Junimea”în promovarea unei istorii obiective, în contradicție cu direcția care promova spiritul național, culminat apoi cu avântul școlii critice de după 1900 și de istoriografia lui Nicolae Iorga și Vasile Pârvan. In final, analizează discursul istoric comunist de la modelul sovietic la întoarcerea spre naționalism, culminată cu exacerbarea lui.
In cadrul celui de-al doilea capitol, autorul realizează recursul la origini și la miturile fondatoare. Incepând de la mitul fondator roman, la perioada acceptării sintezei daco-romane, ajungând la perioada exluderii românilor și la promovarea mitului fondator dacic. Pune apoi accent pe perioada comunistă analizând transferul de la miturile fondatoare la cel al luptei de clase, urmat de mitologia naționalistă dacică și de promovarea ulterioară a slavinismului. In finalul capitolului, Boia formulează o concluzie potrivit căreia națiunea reprezintă un organism social și nu unul biologic, și este fondată pe o sinteză culturală.
In cel de-al treilea capitol, autorul tratează problema continuității daco-romane la nord și la sud de Dunăre, ca fiind aria de formare a poporului român, analizând și punctele de vedere ale altor istorici, precum Nicolae Iorga, Vasile Pârvan sau C.C. Giurescu, concluzionând cu părerea că problema continuității este una arheologică, și că miturile trebuie dedramatizate și depolitizate. In capitolul privind “Unitatea”, autorul definește unitatea, atât sub aspectul conceptului de stat-națiune, cât și din perspectiva mitului frontierelor naturale. Analizează apoi ideea unității române în Evul Mediu și faza naționalistă a comunismului, când unitatea și continuitatea constituiau axa discursului istoric, finalizând cu o încercare de definire a spiritului național, atât din propria sa perspectivă, cât și din cea a altor istorici.
In capitolul cu numărul cinci, Lucian Boia urmărește societatea românească în raport cu lumea exterioară, cu străinii. Definește astfel mitul celuilalt, al străinului, analizează modelul pe care l-a reprezentat Franța pentru societatea românească, “contra-mitul german”, “mitul uniunii sovietice”, “mitul conspirației”, “mitul autocompătimirii”, oferind apoi și două opinii exterioare privind societatea românească, aparținând francezuluiPaul Morand și englezoaicei Olivia Manning. Capitolul șase,”Principele ideal” reprezintă o incursiune în panteonul personajelor mitificate de-a lungul timpului în cadrul mitologiei istorice românești. Cel din urmă capitol urmărește tendințele ulterioare Revoluției din decembrie 1989: confruntarea dintre cele două mituri contradictorii: ale regelui Mihai și al mareșalului Antonescu, tendința ocultării comunismului și cele patru mituri politice caracteristice lumii contemporane, corespunzătoare ideologiei lui Raoul Girardet și anume mitul conspirației, al salvatorului, al vârstei de aur și al unității.
La fel ca si volumele precedente sau ulterioare acestuia, și prezenta lucrare este impregnată de stilul deschis, tăios și critic al autorului, precum și de lipsa sa de prejudecăți și de curajul de a aborda și de a pune la îndoială principii, interpretări și concluzii bine înrădăcinate în mentalul colectiv și aparent de nezdruncinat. Autorul însuși prezintă în prefața lucrării convingerile sale în ceea ce privește subiectul abordat, și anume faptul că nu crede într-o istorie obiectivă, că nu și-a propus să înceapă un război împotriva miturilor, deoarece este convins că nu se poate trăi înafara mitologiei și a imaginarului,la fel cum nu poate exista o istorie realizată înafara ideologiei și a mitologiei, propunându-și pur și simplu o interpretare istorică a miturilor, un atac al clișeelor și o încercare de decriptare a câtorva structuri mitice imprimate în cultura românească modernă. De-a lungul lucrării, Boia a realizat o împărțire nedeterminată între miturile care aparțin și au fost promovate în perioada modernă și cele care își au originea în perioada comunistă, insistând însă pe acestea din urmă, în încercarea de a demonta istoriografia naționalistă și cea autohtonistă promovată de comuniști, mecanismul folosit în scopul falsificării istoriei sau a folosirii omisiunii în privința faptelor istorice tot pentru a oferi o imagine falsă și pentru a manipula în mod politic și ideologic mentalitatea colectivă a vremii.
In critica sa, autorul are în vedere câteva subiecte-cheie pe care le tratează și în jurul cărora se raliază problematica adiacentă, și anume miturile fondatoare-originile, continuitatea, unitatea, formarea identitățiiși alteritatea. In continuare, încearcă și o definire a mitului, atât la nivel general și propriu, de ceva care se îndepărtează de realitate și ia forma unor ficțiuni, deformări, stereotipuri sau exagerări; cât și din punct de vedere istoric, domeniu în care, în opinia sa, nu există o contradicție inerentă între realitate și imaginar, iar mitul reprezintă o structură care înglobează atât structuri adevărate, cât și structuri fictive.
In opinia lui Lucian Boia, miturile societății contemporane sunt reprezentate de “mitul națiunii” și de “mitul progresului”. Pe lângă convingerea asupra faptului că nu se poate trăi înafara imaginarului, autorul este convins de faptul că fiecare națiune își are propria mitologie istorică, populată de mituri fondatoare, mituri ale unificării, simboluri și eroi, fără de care, ar fi imposibilă definirea ei ca națiune, din orice punct de vedere: etnic, geografic, lingvistic sau ideologic.
Prin această lucrare, Lucian Boia demonstrează încă o dată capacitatea sa de a realiza o analiză modernă și sistematică, a unui subiect deosebit de complex și problematic precum mitologia istorică românească conturată și dezvoltată în decursul ultimelor două secole, și de a veni cu interpretări actuale și pertinente.
sursă: brainwash.ro – Laura Racz
