Sistemul bancar este ierarhizat având o structură piramidală, în care la bază se află un număr mai mare sau mai mic de bănci comerciale, iar în vârf se situează banca centrală. În acest sistem cu două niveluri decontarea scriptică a tranzacţiilor dintre agenţii nebancari se operează prin băncile comerciale (bănci de rangul 2), iar decontarea scriptică a tranzacţiilor dintre băncile comerciale se operează prin banca centrală (bancă de prim rang) „banca băncilor”. Această centralizare a sistemului bancar cunoaşte însă şi unele excepţii minore, şi anume cazurile în care anumite întreprinderi pot deschide conturi curente direct la banca centrală.
În epoca contemporană locul şi rolul băncilor în economie este strâns legată de calitatea lor de intermediar principal în relaţia economii – investiţii, relaţie hotărâtoare în creşterea economică.
Conceptele moderne privind dezvoltarea economică consideră ca un rezultat necesar al evoluţiei societăţii, obţinerea de economii ale agenţilor economici sau persoanelor, reprezentând venituri neconsumate în perioada curentă şi destinate unei utilizări viitoare, în cadrul aceloraşi concepte investiţiile, reprezentând achiziţia de instalaţii şi echipament, maşini şi inventar, destinate dezvoltării producţiei reprezintă o altă realitate a economiei şi expansiunii ei ce afectează pe agenţii economici.
Aceştia, agenţii economici, îşi găsesc resursele necesar realizării investiţiilor, fie prin propriile economii, fie recurgând la credite ce sunt acordate prin bănci, în procesul de reciclare şi valorificare a capitalurilor monetare în economie.
Se creează astfel condiţiile unei ample redistribuiri a capitalurilor pe măsura evoluţiei istorice, tot mai mari, vehiculate de o largă reţea de intermediari, care în exclusivitate, la început, şi apoi cu preponderenţă, în structura sistemului bancar în formare, au fost băncile comerciale sau de depozit.
Locul şi rolul băncilor în economie, structura lor sunt determinate şi de creaţia monetară, factor specific al funcţionalităţii băncilor în economie.
Băncile s-au afirmat esenţial ca instituţii monetare, ca intermediari monetari, a căror caracteristică esenţială e posibilitatea de a pune în circulaţie creanţe asupra lor înseşi care sporesc masa mijloacelor de plată, volumul circulaţiei monetare.
Emisiunea de bancnote, funcţia iniţial deschisă tuturor băncilor şi restrânsă ulterior numai la banca de emisiune reprezintă forma principală a creaţiei monetare şi cadrul primordial prin care are loc expansiunea masei monetare.Caracteristica semnificativă a acestor intermediari este transformarea activelor nemonetare în monedă.
Băncile comerciale tipice au şi ele un aport de pondere în creaţia monetară, transformând activele nemonetare (cambii, obligaţii), fără putere liberatorie, în instrumente de plată, înscrierea în conturile de la bancă a creditelor acordate (fundamentale sau garantate pe activele pe care le monetizează) constituie momentul creaţiei unei monede adiţionale specifice, moneda scripturală.
Băncile comerciale sau băncile de depozit sunt caracterizate prin aceea că efectuează toate tipurile de operaţiuni bancare. Deci au o activitate diversificată care se poate modifica liber funcţie de cerinţe, posibilităţi şi propria orientare.
Totuşi operaţiile de bază sunt reprezentate de constituirea de depozite şi utilizarea lor în scopul acordării de credite agenţilor economici.
Ele sunt organizate ca societăţi comerciale şi urmăresc obţinerea unui profit.
Spre deosebire de banca centrală, băncile comerciale emit monedă scripturală la cererea agenţilor economici care devin debitori ai băncilor respective prin procedeul scontului sau al acordării de credite (avansuri). La cererea clienţilor, băncile comerciale trebuie să transforme o parte din moneda lor scripturală în monedă legală. Ca urmare, pentru a emite o anumită cantitate de monedă scripturală, băncile comerciale trebuie să posede o rezervă de monedă legală, corespunzătoare, fie să obţină moneda legală respectivă de la banca centrală. Rezultă că potenţialul de creaţie monetară al băncilor comerciale este limitat, fiind dependent de voinţa băncii centrale – instanţă supremă a sistemului bancar.
Potenţialul de creditare al unei bănci este egal cu mărimea rezervelor sale lichide existente peste nivelul rezervelor obligatorii, iar folosirea acestui potenţial duce atât la creşterea creditelor acordate sectorului nebancar cât şi la creşterea depoziţiilor acestuia din urmă.
În aceste condiţii, se poate enunţa următoarea regulă : „creditele fac depozitele”. Această regulă pare la prima vedere destul de stranie, într-adevăr s-ar părea că mult mai logic ar fi să se spună : „depozitele permit creditele”, în sensul că banca acordă cu împrumut resursele pe case şi Ie constituie prin primirea de depozite.
Cu toate acestea, lucrurile nu stau chiar aşa. Banca nu acordă cu împrumut banii depuşi de la clienţi, căci are puterea de a crea moneda de care are nevoie pentru operaţiunile sale de creditare. Ea monetizează deci, creanţe preexistente care nu sunt monedă. Pe scurt, banca oferă clientelei sale monedă nou creată.
Dovada acestei puteri de a crea monedă este faptul că masa monetară nu e o mărime constantă, aşa cum ar trebuie să fie dacă banca nu ar face altceva decât să acorde cu împrumut banii primiţi de la deponenţi.
Rezultă că banca, cu ocazia operaţiunilor sale de creditare creează monedă, care se răspândeşte apoi în restul sistemului bancar. De aici apare o problemă esenţială pentru bancă : dacă moneda pe care o creează rămâne în propriul circuit monetar, ea îşi va spori depozitele ; dacă moneda creată de bancă iese din circuitul său monetar, intrând în circuitul monetar al altor bănci, creşterea depozitelor băncii în cauză va fi mai mică decât cantitatea de monedă creată cu ocazia acordării creditelor, însă, în ambele cazuri, creditele creatoare de monedă generează în măsură mai mare sau mai mică depozite.
