Învăţarea prin cooperare se distinge de abordările tradiţionale ale învăţării, remarcându-se contextul social care permite dezvoltarea unei multitudini de structuri atat cognitive cât şi afective. Diferenţele principale dintre abordările de învăţare prin cooperare, pe competiţie şi individualiste au fost descrise de fraţii Johnson şi Smith:
Tabel 1.1. Învăţarea prin cooperare, prin competiţie şi individualistă.
Dat fiind că între membrii unui grup există şi diferenţe cognitive, apare conflictul socio-cognitiv, care generează accelerarea învăţării. Grupul funcţionează mai bine dacă membrii au distribuite roluri, pe care le exercită alternativ. În acest fel, elevii lucrează împreună, în perechi, în grupuri mici pentru a rezolva aceeaşi problemă, a explora o temă nouă sau a crea idei noi.Cercetările efectuate arată că metodele bazate pe cooperare au rezultate importante şi mult mai bune decât metodele de învăţare bazate pe competiţie şi individualism. În plus, învăţarea prin cooperare dezvoltă respectul pentru diversitate, capacitatea de empatie, abilităţile sociale.
|
Cooperare |
Competiţie |
Individualism |
|
|
Motto |
“Ne scufundăm sau înotăm împreună” |
“Eu înot şi tu te scufunzi sau eu mă scufund şi tu înoţi” |
“Fiecare pe cont propriu” |
|
Caracteristici |
Indivizii conlucrează la atingerea obiectivelor comune. Ei colaborează pentru a învăţa mai bine sau pentru a-i ajuta pe alţii să înveţe mai bine. |
Indivizii lucrează în competiţie pentru atingerea unui obiectiv pe care doar unul sau câţiva dintre ei îl pot atinge. |
Indivizii lucrează individual pentru a atinge obiective de învăţare fără să relaţioneze cu alţi colegi. |
|
Tipuri de organizare |
Activităţi în grupuri mici, adesea eterogene; Se depun eforturi pentru ca toţi membrii grupului să obţină rezultate bune; Ceea ce este benefic pentru propria persoană este benefic şi pentru ceilalţi; Reuşitele grupului sunt celebrate; Răsplata este nelimitată; Evaluarea prin compararea performanţelor în raport cu criterii prestabilite. |
Se lucrează individual; Eforturi pentru a fi mai bun decât colegii; Ceea ce este benefic pentru propria persoană este în detrimentul celorlalţi; Se celebrează reuşita personală şi eşecul celorlalţi; Ierarhizare sau reprezentare printr-o curbă grafică de la “cel mai bun” la “cel mai slab”. |
Se lucrează individual; Se fac eforturi pentru a obţine reuşite individuale; Ceea ce este benefic pentru propria persoană nu are nicio importanţă pentru ceilalţi; Reuşita personală este celebrată; Răsplata este considerată nelimitată; Evaluare prin compararea performanţelor în raport cu criterii prestabilite. |
Ca urmare, situaţiile de învăţare întemeiate pe cooperare sunt mult mai eficiente decât cele structurate competitiv; cooperarea în grup nu uniformizează conduitele membrilor săi, ci conduce la “crearea unui spaţiu social finalizat de o sarcină care le cere actorilor să stabilească o interdependenţă funcţională, necesitând conflictualizări cognitive minimale”. (Flueras, 2005).
Având în vedere aceste aspecte, cadrul didactic trebuie să-şi structureze activitatea şcolară luând în considerare contextele sociale diferite pe care le pot întâmpina elevii şi în afara şcolii.
Nu se poate discuta despre o singură structură sau metodă care să fie folosită în mod exclusiv în activitatea şcolară. Profesorul trebuie să-şi dezvolte abilitatea de a alege tehnica potrivită în funcţie de obiectivele şcolare propuse: cooperativ, individual sau competitiv. Profesorii cei mai eficienţi alternează aceste trei tipuri de structuri. (Johnson, Johnson, Holubec, şi Roy, 1994).
