Nu am fost niciodată un mare fan al tradiţiilor româneşti. Mi-e însă cu atât mai greu să le înţeleg în forma în care ele se manifestă în ultimii ani. Practic, la orice eveniment social, sărbătoare sau reuniune, mâncarea a devenit elementul principal, în jurul căruia se învârte întreaga organizare şi desfăşurare a acţiunii.
E riscant să mergi la o nuntă, un botez sau chiar la o înmormântare. Rişti să ajungi în spital cu probleme digestive, după ce eşti forţat să îngurgitezi cantităţi enorme de hrană. Nu poţi refuza, pentru că jigneşti gazdele. Degeaba încerci să le explici că nu vrei să te îngraşi, că ai o anumită dietă (vegetariană sau cu puţine grăsimi ori carbohidraţi); vei reuşi doar să fii luat în râs, să ţi se spună că nu eşti român adevărat, că nesocoteşti obiceiurile locului.
Acest gen de evenimente sunt evaluate post-factum în special după succesul meniului. Invitaţii sunt mulţumiţi dacă a fost mâncare exagerat de multă (nu neapărat bună, contează cantitatea mai mult decât calitatea), străduindu-se să bage în ei cât mai mult, pentru „a face pagubă” şi a-şi recupera astfel o parte din banii daţi cadou gazdelor. Dacă pot la final să-şi umple şi nişte caserole pentru acasă, sunt în culmea fericirii, succesul a fost deplin!
Organizatorii ştiu că au avut un eveniment reuşit dacă oaspeţilor le-a plăcut mâncarea. Indigestiile, leşinurile şi vomele din parcare sunt semne sigure că paranghelia a fost pe cinste, că oamenii vor pleca cu amintiri de neuitat, cu burţile pline şi încărcaţi de respect!
În unele zone, la parastase (pomeni făcute la X zile după înhumarea mortului), există chiar obiceiul de a aşterne o patură peste mormânt, pe care cei adunaţi la jelire să se poată cinsti. Iată o culme a civilizaţiei şi a bunului gust care greu poate fi depăşită!
Sunt foarte distractive ştirile televiziunilor de la finalul posturilor relgioase. După ce jurnaliştii s-au agitat timp de câteva săptămâni sfătuind populaţia cum să respecte mai bine sfintele obiceiuri (căci, nu-i aşa, toţi suntem creştini şi respectăm toate ritualurile), aceştia sunt mereu uimiţi când a două zi după marea sărbătoare se umple spitalele de români care au băgat în burdihan aproape până au crăpat. Probabil nu le-a spus nimeni că şi îmbuibarea e păcat, nici că presupusele beneficii medicale ale postului pot fi anulate destul de rapid în abuzul alimentar de după.
A plânge de milă bieţilor românaşi, săraci şi flămânzi, este însă un sport naţional, iar dacă îndrăzneşti să te pui contra curentului eşti acuzat fie că eşti un porc insensibil, eventual îmbogăţit peste noapte, fie că eşti un duşman al neamului. Apar astfel fenomene perfect scuzabile, căci atunci când prostimea se poartă ca o gloată de fomişti, apărătorii ei spun că nu te poţi împotrivi democraţiei. Vorba aia – după blocurile gri suntem noi, majoritatea; dăm o tablă, bem o bere şi mâncăm nişte mici.
Nu poţi deci critica viitorii alegători care sunt cumpăraţi de un kil de făină şi unul de zahăr, de nişte ulei său o pomană electorală colectivă. Nu e vina lor, sărmanii! Doar polticienii sunt nişte nenorociţi că le oferă acestea. Poporul e format din îngeraşi nehaliţi. Nici pomenile date de primărie cu ocazia unor comemorări istorice sau cele oferite de biserici după o sesiune de pupat moaşte nu sunt de condamnat; prin ele se încurajează spiritul civic, respectiv sentimentul religios.
Îmbulzeală care se lasă uneori cu bătaie la deschiderile de supermarketuri sau în zilele cu oferte speciale ar putea fi interpretată doar de un răuvoitor ca un exemplu de primitivism al turmei de cumpărători mioritici. De fapt, este vorba de conştientizarea profundă a funcţionării sistemului capitalist (de cumetrie) autohton; iar după atâtea rugăciuni, un pic de individualism (gen legea junglei) este scuzabil chiar şi-n faţa divinităţii. Oricum, toată lumea vrea să câştige la loto pentru a face acte de caritate, nu?
Noile ajutoare alimentare oferite de Uniunea Europeană şi distribuite de autorităţile locale ne arată că românii n-au evoluat deloc în ultimii 23 de ani. Scenele cu scandaluri şi lupte înverşunate pentru pungile cu pomeni seamănă izbitor de mult cu cele din 1990, când principala noastră ocupaţie era să dezmembrăm industria, să furăm ţevile din sistemele de irigaţii şi cărămizile din CAP-uri şi să stăm cu mâna întinsă la occidentali.
Deşi obezitatea a crescut foarte mult în ultimele două decenii, ţara noastra aflându-se acum pe un loc fruntaş în Europa în acest domeniu, una din marile teme politice ale zilei este scăderea TVA-ului la pâine. Toată lumea ştie că pâinea nu îngraşă, nu? Ce mai contează că suntem deja pe primul loc în Europa la consum de pâine pe cap de locuitor? Daca poporul vrea, aleşii noştri se conformează! Doar n-o să susţină un consum mai mare de legume şi fructe; lobby-ul făcut de producătorii din domeniu e mult prea scăzut. Şi oricum, în Biblie scrie clar: pâinea noastră cea de toate zilele, nu brocoli-ul nostru.
Obsesia pentru mâncare e generalizată, nu ţine cont de educaţie sau de clasă socială. Avem vedete obeze, intelectuali cu burta până la gură care ne dau lecţii de cumpătare şi nutriţionişti (de talk show) graşi care evită să-şi pună pozele pe cărţile ce le scot. Bufetul suedez e principalul punct de atracţie la simpozioanele ştiinţifice, iar la conferinţele de presă ale politicienilor, ziariştii nici nu vin dacă nu este ceva de ciugulit.
La pădure nu se iese pentru a face mişcare. Cum adică să cauţi lemne de foc?! Cumperi cărbuni la sac, faci focul cât mai repede pentru a pute să-ţi prăjeşti caserolele cu multiple tipuri de carne. O halcă de pâine pe lângă şi câteva beri, consumate pe scaunul pliant, cu şuncile scoase la vedere – iată reţeta unei zile de vis! Iar concediul se face în Turcia, neapărat la all-inclusive, ca să nu fie limită de hrană! La întoarcere, distracţia se măsoară în numărul de kilograme adunate în acea săptămână minunată!
Nici în familie nu e uşor să scapi. Rudele, părinţii şi bunicii au mereu impresia că eşti prea slab. Dacă le spui că eşti la cură, au impresia că glumeşti sau că este doar o fază de a ta, o rătăcire. Omul trebuie să fie frumos şi rotund! Dacă refuzi să mănânci, te şantajează emoţional, spun că nu-i apreciezi cu adevărat, că ai ceva împotriva lor, că eşti sub o influenţă nefastă care te-a făcut să deviezi de la calea cea dreaptă prescrisă de către ei. Nici când ajungi diabetic nu îşi asumă vreo responsabilitate; aşa a dat Dumnezeu – sau poate sunt de vină E-urile alea groaznice din mâncare pe care oculta globală ni le-a băgat pe gât ca să ne otrăvească!
Românii fac mişto de americani pe tema obezităţii, dar nu sunt departe de ei, sunt doar câţiva ani diferenţă. Spre deosebire de ţările vestice însă, la noi se practică mult mai puţin sport de masă (adică făcut fitness, nu privit la meci la televizor). În plus, mâncarea tradiţională românească este foarte nesănătoasă (nu comparativ cu cea americană, dar în mod sigur faţă de cea grecească, franceză sau japoneză).
A fi raţional în domeniul alimentar e o jignire pentru ceilalţi, e o dovadă a lipsei tale de patriotism. Să-i spui omului că obiceiurile sale sunt foarte nesănătoase este fie un afront, fie o vorbă în vânt, pe care nu o va lua în considerare. În plus, eşti permanent descurajat de mediul social dacă vrei să ai un stil de viaţă sănătos: eşti ridiculizat, se face mişto de felul în care te hrăneşti, eşti tentat cu preparate care îngraşă şi eşti privit ca un ciudat dacă te apuci de alergat şi ai tupeul să faci asta cu perseverenţă, fără a devia înspre canapea şi cartofi prăjiţi după primele trei încercări.
Este oarecum de înţeles că există o nevoie psihologică de compensare, la nivel de populaţie, a deceniilor de lipsuri din comunism, ba chiar a unei istorii mai lungi în care alimentele erau greu de obţinut, ceea ce i-a afectat pe strămoşii noştri, chiar şi cei apropiaţi. Dar au trecut totuşi mulţi ani de la schimbarea de regim şi fenomenul nu pare să se amelioreze, în schimb masa corporală medie creşte. Iar faptul că nici persoanele mai înstărite nu sunt în stare să se controleze nu ajută deloc.
Presa este plină de tot soiul de diete fantastice, pilule minune şi exerciţii care te fac să slăbeşti garantat incredibil de mult. Este bine totuşi că unii au început să recunoască că există o problemă şi că încercăm măcar să copiem (prost, ca întotdeauna) soluţiile din state mai avansate. Dacă am renunţa şi la ipocrizie şi am admite că stilul nostru de viaţă e greşit, că tradiţiile nu sunt întotdeauna bune (şi nici bine adaptate pentru consumerism), că fast-food-ul nu este chintesenţa occidentalizării, poate am avea mai mare succes.
Dacă am înţelege că sunt şi alte lucruri în viaţă care te fac fericit, că nu trăieşti ca să mănânci ci invers, poate am reuşi în final să scăpăm de această obsesie.
