Ce-aţi zice să lăsăm pentru o clipă lamentaţiile şi să ne judecăm obiectiv, încercând să gasim un răspuns real la această întrebare, nu doar unul care să ne convină, absolvindu-ne de orice responsabilitate?
De ce nu suntem mulţumiţi de ţara aceasta? Este justificată nemulţumirea noastră? Este o apreciere realistă a situaţiei sau doar o exagerare a unui popor de cârcotaşi? Comparativ cu multe alte ţări, nu putem spune că trăim prost; gândiţi-vă la statele africane, de exemplu.
Nici chiar dacă luăm ca etalon situaţia dinainte de 1989 nu ne putem plânge (deşi mulţi dintre noi o fac): pentru majoritatea populaţiei, nivelul de trai este acum mai ridicat, cu toate că au mai puţin acces la unele servicii publice şi nu mai primesc de la stat anumite avantaje (slujbă, locuinţă etc.). Pentru unii angajaţi, s-a redus şi programul de lucru: nu se mai munceşte sâmbăta, iar numărul sărbătorilor a crescut.
Faţă de ţările din vestul Europei, la care ne raportăm deseori, suntem într-adevăr mai săraci. Totuşi, situaţia este relativă: costul vieţii este mai mare în occident, cheltuieli de tip chirie, transport sau servicii sunt mult mai scumpe decât la noi. În plus, mă îndoiesc că românii lucrează mai mult decât occidentalii, stresul şi apatia afişate de cetăţenii noştri sunt exagerate dacă le corelezi cu activitatea lor reală.
Care sunt totuşi motivele pentru decalajul de dezvoltare dintre România şi alte state vestice? În primul rând, există un defazaj istoric, atât economic cât şi cultural, care nu a putut fi recuperat în mai puţin de două secole de când se încearcă acest lucru. Resursele naturale bogate pe care le are ţara noastră sunt tot mai irelevante în era digitală, fiind un atu mai degrabă pentru o naţiune medievală.
Mentalităţile româneşti au fost puternic influenţate de epoca fanariotă, de volatilitatea şi instabilitatea statală care a durat câteva secole, până la începutul veacului XIX, de specificul latin, de localizarea ţării în Balcani, de anacronismul ortodox şi de perioada comunistă. Toate acestea combinate au creat un popor slab, fatalist, lipsit de încredere în propriile forţe şi de speranţă în viitor, orientat mai degrabă spre şmenuri şi distracţii de moment decât spre construcţii grandioase pe termen lung.
Nu există soluţii miraculoase care să funcţioneze rapid. Orice politician care promite asta minte. O schimbare profundă în mentalul colectiv durează cel puţin două-trei generaţii. Dar de unde trebuie ea începută?
Paradoxal, democraţia populară nu a ajutat prea mult în această direcţie. Specificul electoratului face ca demagogii să aibă cel mai mare succes, iar punerea în practică (chiar şi parţial) a promisiunilor lor electorale nu face decât să întârzie şi mai mult schimbarea dorită.
Românii trebuie să-şi cultive responsabilitatea individuală, spiritul întreprinzător, cinstea şi perseverenţa. Aşteptând mereu să fie ajutaţi de stat, fugind de răspundere şi alegând lâncezeala şi sictirul în locul muncii şi seriozităţii, nu vor reuşi să depăşească impasul în care se află. Societatea e suma membrilor ei; dacă indivizii nu se schimbă pe ei înşişi, numai o minune ar putea schimba ţara în ansamblu. Iar în secolul nostru nu se mai întâmplă minuni.
