Clujana este ultima fabrică din Cluj unde proprietar este statul român. Cei care nu au auzit de ea s-ar aștepta să fie vorba de o unitate de producție dintr-o industrie strategică, care face poate armanent, îmbogățește uraniu sau proiectează drone militare. Nici gând de așa ceva! E o fabrică de pantofi.
Da, ați auzit bine, suntem în 2018 și statul român încă mai deține o fabrică de pantofi. N-au fost suficienți 45 de ani de ratare economică comunistă și încă vreo 10 de furt neo-comunist din vechile fabrici, după marea busculadă din 1989. După toate astea, încă mai sunt oameni care cred că e o idee bună ca statul să aibă astfel de fabrici.
Clujana este un brand vechi al Clujului, cu o istorie de peste 100 de ani. Pe asta s-au bazat și politicienii șmecheri care au decis în 2004 redeschiderea ei. Firma falimentase în 1999, după rețeta clasică românească: mulți angajați prost plătiți, management incompetent, numeroase furturi la toate nivelurile, numiri în funcții ale clientelei politice locale etc.
Anul acesta compania a ajuns din nou în insolvență, deși economia românească are creșteri record, comerțul este pe val, piețele de desfacere la export trec și ele printr-o perioadă foarte bună… Dar degeaba. Nu ai cum să faci profit când nu ăsta e scopul. Obiectivul celor care conduc firma a fost întotdeauna același: să dea joburi pentru asistații politico-sociali (adică unor șomeri imposibil de angajat în alte părți, dar care au fost fideli partidelor) și să stoarcă cât mai mulți bani din societate.
A crede că statul poate gestiona mai bine o astfel de fabrică este o iluzie. Degeaba ar fi salvată cu fonduri de la buget de mai multe ori, degeaba s-ar schimba conducerea, nu ar fi nicio diferență, pentru că motivațiile oamenilor sunt aceleași. De ce s-ar concentra pe a o face profitabilă când pot să-și urmărească interesele proprii, fără nicio consecință negativă?
Nu prea mai există nicăieri în lumea civilizată fabrici de stat care să producă pantofi. Nici măcar în China comunistă. Poate doar prin Coreea de Nord și Cuba. Din păcate însă, publicul român e ușor de păcălit, trebuie doar să-i amintești de gloria trecută (în anii ’80 fabrica era printre cele mai mari din Europa) și e destul, va accepta să mai dea o șansă escrocilor din politică.
Ce mai contează că vremurile s-au schimbat, că în ziua de azi se lucrează cu aparatură high-tech și e imposibil să mai păstrezi mii de angajați care să facă pantofi sau că forța de muncă la noi e mult mai costisitorare decât în Asia și produsele ajung să fie prea scumpe… E suficientă nostalgia comunistă! Anii trec, datoriile se adună, iar de fraieri pică tot contribuabilii, care ajung să plătească din taxele lor virate la buget subvenții pentru această nouă gaură neagră.
Problema este însă că nici un partid local nu-și asumă riscul de a spune oamenilor adevărul: că fabrica trebuie vândută sau închisă. Nu prea dă bine electoral să fii sincer cu alegătorii, când ei visează cai verzi pe pereți și oftează după Ceaușescu. Așa că auzim de la politicieni doar declarații demagogice, despre cum va fi salvat acest „simbol al Clujului”, cum vor aduce ei oameni noi la conducerea societății, idealiști dedicați total binelui firmei, care nu pot dormi noaptea de grija ei și sunt gata să facă orice pentru binele colectivului… Iar electoratul crede, din nou și din nou.
Să nu credeți că e vorba iar de un text anti-Dragnea sau anti-PSD. De fapt, PNL a fost mai mulți ani la conducerea orașului și a județului. Chiar și acum, fabrica este în proprietatea Consiliului Județean, unde la putere sunt „liberalii”. Sau peneliștii mai bine zis, că de liberalism cu fabrici de stat eu n-am prea auzit.
PSD și PNL nu vor avea niciodată curajul să ia o măsură decisivă, nepopulară, dar necesară. Iar partidele mai micuțe de prin Cluj ignoră total subiectul sau îi critică pe cei de la putere, din țară și din județ, asigurându-și fanii că ei ar fi adus la Clujana oameni mult mai onești, parașutați direct din rai, adevărați îngerași ai economiei, monumente de altrusim și competență.
O prognoză de viitor? Habar n-am. Deocamdată nu am speranța că cineva va avea tupeul să rupă cercul vicios. Cât timp clujenilor le place să fie mințiți frumos, situația va rămâne la fel. Dar știți cum e: când un om suferă de o maladie incurabilă, până la urmă tot boala câștigă, chiar dacă apropiații îl mint că va fi bine. Și în economie e la fel, doar că uneori agonia poate să dureze foarte mult.
