Unul din liderii Partidului România Împreună face o analiză dură a politicii externe promovate de actuala administrație, considerând-o mult prea pasivă, fapt care va duce la rămânerea țării într-o stare de derivă, fără a-și putea atinge obiectivele internaționale.
„Politica externă e acel domeniu care nu interesează pe nimeni până când, brusc, interesează pe toată lumea. Dacă totul merge bine (sau măcar mediocru), antenele se feresc de subiect. E complicat, trebuie să înțelegi multe și publicului nu i se dau șanse să învețe. Toate programele politice ale partidelor vechi au avut mereu câte o frază tip pe subiect și cam atât: „respectarea angajamentelor euro-atlantice“. Iar toate astea se traduc într-o inerție adormită a României pe scena externă.
În programul de guvernare PSD, la capitolul externe, cuvintele pe care le veți întâlni cel mai des vor fi „susținerea“ și „continuarea“, iar filozofia care reiese este clasică: „las-o, băi, că merge așa”. Continuăm și susținem ce au lansat toți ceilalți.
Gândirea conservatoare merge în felul următor: România e țară mică, deci nu prea are ce ambiții să promoveze. Prioritățile noastre sunt UE, NATO, Republica Moldova și să ne avem bine cu vecinii – și cam atât. Iar pe toate astea trebuie să fim predictibili, conservatori și limitați. A funcționat până acum, de ce să nu funcționeze și mai departe?
Dar noi, românii, ce vrem noi să facem (să se întâmple) pe plan extern?
Gestionarea externelor
În primul rând, dincolo de orice alte idei, trebuie spus o dată, de o sută de ori, de o mie de ori: Uniunea Europeană, pentru România, nu este o politică externă! Suntem membri într-un proiect care ne domină aproape toate domeniile tematice, de unde ne vine un procent de peste 70% din legislație, unde avem membri, funcționari și reprezentanți și care nu este doar la Bruxelles, ci și la București, la Iași sau la Cluj!
Ce face UE și ce facem noi în UE pot avea un impact intern mai puternic decât munca multor ministere românești. Faptul că relațiile cu UE au rămas de atâția ani în subordinea MAE este un prim exemplu că e nevoie de o schimbare majoră a gândirii din domeniul externelor.
Dar ca să reformezi o întreagă cultură instituțională și administrativă este nevoie de curaj, de viziune și de un interes real de a schimba lucrurile în bine. Ceva greu de găsit prin partidele clasice românești și mai ales în guvernarea actuală.
PSD a încercat totuși, recent, o inovație. Pe lângă un ministru de Externe și un ministru delegat pentru europene, au decis ca Ana Birchall să fie viceprim-ministru pentru parteneriate strategice. Nu știu cui îi sună bine acest rol (mai ales la un nivel superior al celui de ministru pentru Afaceri Externe), dar în practică pare mai degrabă o găselniță pesedistă pentru a-i da și ei un loc prin guvern.
Dincolo de întâlniri sporadice și aleatorii găsite pe Google News, e greu de înțeles ce face Birchall și nu face Meleșcanu și imposibil de găsit ceva site oficial cu echipa ei, mandatul ei sau rostul ei în acel guvern.
Iar ăsta e doar un exemplu de proastă gestiune a domeniului.
Moldova
În ceea ce privește Republica Moldova, guvernul actual pare complet surd și orb la derapajele democratice și la abuzurile majore perpetuate de politicienii sprijiniți de Vlad Plahotniuc. România a fost una dintre puținele țări care nu au criticat dur anularea rezultatului alegerilor pentru Chișinău, câștigate de un proeuropean, Andrei Năstase.
Dar România nu are probleme să plătească în continuare ajutoarele pentru Moldova, abandonând orice fel de condiționalități sau garanții că acei bani nu vor fi și ei furați. Ce să faci dacă avem un guvern PSD-ALDE vrăjit complet de oligarhul de peste Prut?
Politica aceasta nu numai că reduce serios șansele europene ale Moldovei, dar deschide cale liberă degradării democratice și politice la Chișinău. O politică externă care să vrea cu adevărat o Republică Moldova stabilă și prosperă la frontierele noastre ar avea nevoie de mai mult curaj în a critica și a cere, în a monitoriza mai atent evenimentele de acolo și a interveni financiar numai când este cazul.
Și, nu, frica de propaganda rusă despre „imperialismul românesc“ nu poate fi o scuză la nesfârșit. Nu putem să pretindem că nu ne pasă de Moldova ca să nu îi speriem pe ruși și nici nu putem să pretindem că ne pasă, dar să nu facem, de fapt, nimic real pentru a ajuta acea țară să iasă de sub umbra Kremlinului.
Rusia
Și dacă vorbim de Kremlin, Rusia este elefantul roz din sufrageria României. Întreține un conflict înghețat (Transnistria) și unul călduț (Ucraina) la frontierele noastre și îmi e tare greu să înțeleg cum guvernul nostru poate fi atât de calm pe tema asta.
Administrația lui Vladimir Putin, este în spatele unui val imens de propagandă antieuropeană, naționalistă și retrogradă care face turul zilnic al mediei și al rețelelor sociale din România. Rușii au nevoie, mai mult decât orice, de erodarea și fragmentarea internă a proiectului european și investesc masiv în dezinformare și știri false. Toată lumea o știe, dar inițiativele de a o contracara sunt abia la început, iar politica externă românească nu pare preocupată să li se alăture.
Federația Rusă, atâta timp cât este condusă de Putin și atâta timp cât continuă să facă ce face, rămâne o amenințare directă la adresa unității și a prosperității României și a Uniunii Europene. Politica noastră externă trebuie să reflecte asta, să o aibă ca prioritate majoră, să caute să construiască coaliții cu toate țările afectate în mod similar și să stimuleze, prin UE și nu numai, forțele democratice din Rusia. Iar România ar trebui să fie un vârf de lance european al luptei împotriva propagandei ruse.
Pe site-ul MAE, din păcate, nu găsim decât declarații.
SUA
Apoi, avem Statele Unite ale Americii. Indiferent dacă ne place sau nu Trump și ce face la el acasă, pe plan extern el a apăsat puternic pedala de frână a Americii. Lipsa lui de interes în a menține SUA ca un păstor (și plătitor) al păcii și securității mondiale este exemplul perfect că nu poți să rămâi veșnic conservator în domeniul externelor.
România și guvernul său trebuie să se adapteze și să acționeze mereu în scopul interesului național. Nu să mute, absurd și unilateral, ambasada noastră la Ierusalim doar pentru că Trump a făcut la fel. Un caz ca cel al lui Trump arată că până și cu americanii trebuie să poți să decizi când trebuie urmați și când nu.
Din păcate, asta se reflectă și asupra NATO – al cărui principal motor sunt și vor rămâne SUA. Cooperarea noastră cu NATO este existențială și trebuie păstrată cu orice preț – dar în așa fel încât să valorificăm orice șanse de stabilitate, inclusiv dacă asta înseamnă să ne diversificăm sursele de stabilitate. Pentru că, dacă la orice moment, un președinte ca Trump va lua decizii care sunt împotriva interesului nostru național, ar fi bine în acele momente să ne putem adapta – sprijinind, de exemplu, inițiative ca Uniunea Europeană pentru Apărare.
Însă România, o țară mare a Uniunii și cu o armată proporțional mare, nu este țară inițiatoare a nici unuia dintre cele 17 proiecte lansate de Cooperarea Structurată Permanenta a UE în domeniul apărării. Putem întreba guvernul PSD-ALDE de ce.
Și putem continua. Din păcate, la nivel mondial, tiparul pare să meargă către o perioadă de agravare a faliilor și de întoarcere la curente retrograde, naționaliste, autoritare. Turcia este cel mai grav exemplu al unei țări vitale care pare că face pași înapoi către dictatură și către toate implicațiile de politică externă care decurg din asta.
Viktor Orban, în Ungaria, pare mai preocupat cu învățatul lecțiilor date de Putin, care pare că are admiratori și printre alți lideri europeni, africani sau asiatici. Conflictul dintre Armenia și Azerbaijan, țări strategice și relativ apropiate de România, nu pare nici el să poată rămâne înghețat la nesfârșit. Putem continua așa cu Balcanii de Vest, Asia Centrală, Orientul Mijlociu, Africa de Nord etc.
Iar deasupra tuturor se ridică umbra unei Chine paradoxale, cu o clasă de mijloc din ce în ce mai bogată, dar cu o conducere ce pare că a învățat perfect lecțiile de guvernare date atât de 1984, dar și de Brave New World.
Apele externe sunt tulburi și avem nevoie de navigatori, chiar și în România, cu viziune și cu scopuri clare. Pentru că dacă ne lăsăm duși de vânt, cum face guvernul actual, pericolul de naufragiu rămâne real chiar și în secolul XXI.” scrie Bogdan Deleanu.
