Ce este specificul românesc?

Ţara noastră este foarte specială. Ne pricepem de minune la reinventat roata şi apa caldă. Trăim într-o dulce schizofrenie: ne înjurăm toata ziua unii pe alţii, ne pute tot ce-i românesc, dar ne considerăm buricul pământului în multe domenii şi credem că suntem unici pe planetă. Disonanţa cognitivă la nivel colectiv poartă denumirea eufemistică de… patriotism.

Cultivăm cu entuziasm excepţiile. Suntem probabil singurul popor care are expresia „excepţia întăreşte regula” şi chiar crede în ea. Strâmbăm din nas şi desconsiderăm cu superioritate „formele fără fond”, uitând că n-am prea fost în stare vreodată să generăm „fond” prin propriile puteri. Suntem şmecheri, credem că ştim mai bine decât alţii, că putem retuşa soluţii testate timp de secole cu mari greutăţi în alte zone, suntem convinşi că improvizaţiile funcţionează şi că există scurtături simple prin care pot fi rezolvate probleme complexe, pe care doar noi, cu inteligenţa noastră mioritică, le putem găsi.

Ce avem noi românii specific? Cine crede poveştile din cărţile de istorie şi pliantele turistice, despre ospitalitatea şi toleranţa românească, e clar că nu a ieşit niciodată din ţară, nu a citit vreo statistică, nu a vorbit cu vreun călător străin şi nu se uită la ştiri. Deşteptăciunea românilor şi performanţele individuale se manifestă sub forma unei revolte împotriva sistemului: premianţii „noştri” de la olimpiadele internaţionale şi sportivii de performanţă aşteaptă cu înfrigurare prima ocazie pentru a se căra definitiv din acest picior de plai & gură de rai. Personalităţile româneşti sunt recunoscute doar după moarte sau după ce au fost deja validate undeva în Occident.

Sintagma „specificul românesc” este valorificată cu succes pentru hoţie. Bazându-se pe naţionalismul şi dorinţa disperată a românilor ca ţara lor să însemne ceva, escroci fără scrupule profită de naivitatea lor pentru a-şi acoperi furturile şi incompetenţa. Când un politician sau un responsabil de stat spune că se va aplica soluţia X, pe model occidental, dar cu „specific românesc”, e clar că se urmăreşte de fapt adaptarea ei la cerinţele unei găşti mafiote care doreşte să stoarcă bani de la buget. Singurul motiv pentru care o reţetă care funcţionează în state vestice este modificată pentru a fi implementată aici este hoţia. Iar starea de marasm economic şi social se perpetuează, din excepţie în excepţie, cu avânt patriotic şi specific românesc, de la an la an, iar cetăţenii privesc spectacolul cu pasivitate, dar nu vor să li se spună adevărul în faţă, din… dragoste de ţară.

Să recunoşţi că trăieşti într-o cultura marginală, care a importat enorm şi a produs foarte puţine lucruri originale, e un efort prea mare de voinţă, necesită o sinceritate excesivă pe care numai o persoană puternică o poate avea. Iar nesiguranţa românilor din propria viaţă se transpune la nivel de comunitate prin scăldarea în minciuna colectivă a excepţionalităţii noastre naţionale. Efectele se văd: trăim ancoraţi în trecut, cu nostalgia unor lideri autoritari medievali, facem mare caz de meritele unor oameni de valoare cu care n-am avut nicio legătură şi avem foarte puţină iniţiativă, atât personală cât şi colectivă, acceptăm cu resemnare păcăleala adaptării tuturor modelelor la specificul mioritic, doar ca să comentăm mai târziu cu obidă rezultatele dezastruoase.

Legile proaste, clădirile urâte, sistemele sociale greşite, instituţiile disfuncţionale, afacerile păguboase, metodele de lucru deformate, iniţiativele alambicate ale statului, toate sunt înghiţite de români cu pasivitate, atacate apoi cu ură şi uitate în scurt timp; la următoarea idee însă, când se rosteşte fraza magică „specificul naţional”, orice replică este de prisos, discuţia încetează, contestatarii devin trădători de neam şi ţară, iar şmenul este pus în practică cu hărnicie, spre bucuria efemeră a câtorva, cultivând astfel în continuare statutul României de ţară second-hand cu pretenţii.