Încerc de câteva zile să scriu un text pentru acest site şi nu reuşesc. De câte ori aleg un titlu din lista de idei (întocmită mai demult, când doream să scriu despre multe subiecte politice), mă blochez după primele rânduri. Iar idei noi nu am acum, am senzaţia că mi-am făcut deja cunoscute opiniile şi repet mereu aceleaşi truisme.
Azi am fost însă sincer cu mine însumi şi am conştientizat ce s-a întâmplat. M-am săturat să scriu despre cât de mediocră este viaţa din România, despre cât de mizerabili sunt politicienii şi despre lipsa de perspective cauzată de complacerea oamenilor de rând. Nu mai pot!
Aş putea scrie despre naivitate. Despre povestea mea, despre felul în care am învăţat regulile lumii reale, cele pe care părinţii mei, dintr-un exces de protectivitate, nu mi le-au spus cu adevărat. Despre lungul şir de dezamăgiri care te călesc şi te fac să devii precaut (sau chiar cinic) în relaţia cu ceilalţi oameni. Dacă eviţi dezumanizarea şi blazarea pe parcursul acestui ritual iniţiatic, poate mai ai o şansă să scapi de malaxorul integrării în societate, dar rişti să rămâi nefericit, în turnul tău de fildeş.
Visez uneori ca viaţa să fie ca un joc pe calculator, să pot “juca cu coduri”, să văd dincolo de ziduri, să am puterea de a ignora tot ce nu-mi convine, să pot călători oriunde şi să descopăr întreaga “hartă” a umanităţii. Visez la un soi de trascendenţă seculară, la o nirvana atinsă fără droguri şi fără religie.
Vreau să pot gândi pozitiv, să îţi spun că merită să fii optimist, să lupţi pentru ceea ce îţi doreşti, că de tine depinde să schimbi lumea, că dacă nu faci primul pas în viaţa ta nu vei putea influenţa nici restul societăţii.
Cred în potenţialul nelimitat de evoluţie al individului, precum şi în lucrurile extraordinare pe care le pot realiza oamenii liberi care lucrează împreună. Cred că suntem într-adevăr pe o scară care duce de la om la supraom, deşi nu doar în sensul iniţial, dat de Nietzsche.
De câte ori mă simt copleşit de interferenţele insuportabile ale mediului social, îmi reamintesc că există o posibilitate de evadare, nu într-un spaţiu fizic diferit sau într-un paradis iluzoriu din viitor, ci chiar aici, acum, înăuntrul meu. Toţi o avem, există deci speranţă!
Doresc să scriu mai mult în viitor despre alte subiecte. Vreau să scriu despre oameni extraordinari dar necunoscuţi, despre gesturi mici dar impresionante, despre flori care cresc din noroi, despre forţa dragostei şi nu dragostea pentru forţă, despre încăpăţânarea pe care o mică minoritate o are, generaţie după generaţie, de a crede în utopii şi de a lupta pentru ele cu dorinţa nebună de a le aduce mai aproape de realitate.
Nu mă adresez ţie, cititorule preocupat de ultimele declaraţii politice şi noutăţi mondene. Nu am nimic împotriva ta, eşti doar un spirit rătăcit, intoxicat de propagandă, care a uitat să-şi preţuiască cum se cuvine propria existenţă. Ştiu însă că şi tu ai în tine sămânţa care te poate scoate la lumină. Când vei fi pregătit ni te vei alătura.
Era la modă în urmă cu vreo 2-3 ani filmul (şi cartea) “Eat. Pray. Love.”. Dacă ar fi să preiau structura acestui clişeu, aş reformula expresia ca: “Learn. Love. Evolve.”
Învaţă. Iubeşte. Evoluează. Acum, nici cerul nu mai este o limită…
