Atitudinea majorităţii românilor faţă de stat este greu de înţeles pentru un occidental care ajunge întâmplător în ţărişoara noastră. Diferenţa de mentalitate este tot atât de evidentă precum autostrăzile care dispar brusc la graniţele patriei mioritice, fiind înlocuite de şosele noroiase ce te poartă prin tot soiul de sate sărace.
Nu este de mirare: decalajul dintre România şi Europa de Vest este atât economic cât şi social. În ţara noastră nu a existat Renaştere, democraţia a fost importată în grabă, formele fără fond au ţinut loc de creştere organică, iar comunismul şi-a adus contribuţia malefică la distrugerea spiritului civic autohton, care oricum era destul de firav.
Românul de rând se raportează la stat într-un mod paradoxal. Statul este văzut ca o entitate exterioară lui, capabilă să-i aducă beneficii şi să-i provoace neplăceri, cu resurse nelimitate, incontrolabilă şi imprevizibilă. Omul de pe stradă nu se regăseşte în stat, consideră că nu îi poate influenţa în niciun fel acţiunile, astfel că mişcările de protest la noi sunt puţine şi slabe ca intensitate, implicarea civică în organizaţii politice şi non-guvernamentale este redusă, iar politica este privită cu scepticism, cinism şi dispreţ.
Din „epoca de aur” s-a păstrat în mentalul colectiv ideea că statul este dator să te ajute, în orice situaţie, indiferent de nevoile şi capacităţile tale reale. Poporul are impresia că statul are o sursă nelimitată de bani, la care poate apela oricând, astfel că nivelul salariilor şi al ajutoarelor sociale ţine doar de bunăvoinţa oamenilor politici aflaţi la putere şi nu de conjunctura economică. În acelaşi timp, expresia „ce e al tuturor e al nimănui” râmăne valabilă, astfel că furtul din avuţia statului este perceput ca fiind firesc, deoarece aceasta nu este considerată ca aparţinând întregii naţiuni ci doar elitei aflate la conducere.
Poliţiştii, militarii, jandarmii şi alţi angajaţi în structuri de forţă ale statului sunt încă temuţi, populaţia asociindu-i mai degrabă cu represiunea statului împotriva propriului popor decât cu protejarea acestuia în faţa pericolelor interne sau externe. De altfel, şi raportarea la lideri este de tip oriental-balcanică, oamenii visând încă la conducători autoritari – „despoţi luminaţi” – capabili să rezolve orice problemă şi să pună capăt haosului perpetuu existent în societatea noastră.
Funcţionarii de stat sunt înjuraţi şi detestaţi, dar majoritatea românilor îşi doresc să lucreze la stat. Birocraţia insuportabilă, generatoare de sictir şi stagnare (în cel mai bun caz) şi de tragedii umane (în cel mai rău caz) este contestată doar indirect, în discuţii de crâşmă şi bârfe în familie, fără însă a fi atacată frontal. Perspectiva se schimbă însă cu 180 de grade când românul ajunge să facă parte din ea, împlinindu-şi dorinţa de-o viaţă, aceea de a avea o slujbă plătită modest, dar sigură, într-un loc unde efortul cerut este minim.
Relaţia între cetăţean şi stat este nefirească în România, iar dacă urmărim presa, sondajele de opinie şi forumurile online, putem concluziona că nu sunt semne prea bune care să indice o schimbare fundamentală în această privinţă. În forma sa ideală, statul este o unealtă în sluba societăţii, o structură complexă care înglobează toţi locuitorii şi care poate fi îmbunătăţită în funcţie de nevoile acestora. La noi însă, statul este mai degrabă o structură parazitară, dominată de interesele unor grupuri semi-mafiote, care asupreşte populaţia luând „taxe de protecţie”, oferind foarte puţin în schimb, fără a permite „supuşilor” să exercite vreun control asupra sa.
Progresul unei ţări este în stransă legătură cu evoluţia structurilor sale de conducere. Dar schimbarea poate veni doar după ce a avut loc o mutaţie în conştiinţa oamenilor,o reformă a mentalităţilor care să-i determine să nu mai privească statul ca pe un stâpăn, nici ca pe o vacă de muls şi nici ca pe o societate caritabilă. Când sclavii îşi conştientizează propria condiţie nu mai pot fi controlaţi şi întreg edificiul se prabuşeşte, iar în locul lui se poate naşte o societate cu adevarat liberă şi prosperă.