Sexul şi violenţa: trăim într-o cultură a morţii?

Una din cudăţeniile societăţii noastre moderne, occidentale (includ şi România aici) este uşurinţa cu care acceptăm violenţa în mass-media şi atitudinea ipocrit moralizatoare cu care condamnăm expunerea sexualităţii.

Cauzele ţin în mare măsură de moştenirea noastră iudeo-creştină. În antichitate, atitudinea cu privire la sex era extrem de permisivă, subiectul nefiind tabu, ci chiar din contră, era considerat firesc şi normal în aproape orice context. Acelaşi lucru este valabil şi în alte culturi, cum sunt cele asiatice, africane şi ameridiene.

După răspândirea creştinismului şi a islamismului, ambele derivate din credinţa mozaică, mentalitatea s-a schimbat fundamental. Cele două religii, ale păcii în teorie şi ale violenţei în practică, pun mai mare preţ pe virginitate şi pudoare decât pe compasiune şi dialog.

În evul mediu s-au purtat războaie sângeroase pornite de la un adulter sau o falsă fecioară. „Bătaia e ruptă din rai”, dar sexul e întotdeauna diabolic! Chiar şi în epoca noastră modernă, post-renascentistă, reminiscenţele acestui tip de gândire s-au păstrat.

În politică, dreapta religioasă îşi revendică sistemul moral direct din doctrina creştină, astfel că atitudinea lor în această privinţă este oarecum firească. Socialiştii de secol XIX erau adepţi ai libertăţii sexuale, dar statele comuniste au adoptat un sistem moral extrem de rigid, demn de adevărate teocraţii seculare. Scopul a fost creşterea rapidă a populaţiei şi controlul gândirii maselor prin suprimarea „plăcerilor carnale”.

Social-democraţii occidentali au o atitudine mai permisivă în această privinţă, lucru care nu este valabil şi în România. Compensaţia negativă în cazul lor este însă feminismul extremist şi corectitudinea politică. Liberalii au cea mai raţională doctrină în acest domeniu, dar inluenţa lor este redusă în vest şi inexistentă în ţara noastră.

Pe plaiurile mioritice, cele mai evidente cazuri de interferenţă a statului în libertatea de exprimare sunt deciziile CNA. Pe televiziunile româneşti este în regulă sa difuzezi ştiri cu crime şi violuri, bârfe şi scandaluri mondene, filme cu bătaie şi omoruri, dar nu cumva să apară o femeie dezbrăcată, că se strică tânăra generaţie!

Mentalitatea aceasta este aberantă, generează practic o cultură a morţii, în care agresivitatea este prezentată ca fiind normală şi implicit încurajată, pe când sexul, o acţiune care generează plăcere de moment şi poate duce la procreaţie, fără niciun efect negativ cât timp nu este însoţit de violenţă, este anatemizat, înfăţişat ca un păcat, descurajat şi trecut sub tăcere.

Bineînţeles că, dacă citim ştirile zilnice, nu este greu să percepem uriaşa ipocrizie generală care domenşte la noi, în „ţara curvelor virgine” (copyright Mircea Badea). Suntem pe primul loc în Europa la avorturi, se consumă pornografie la greu, majoritatea vedetelor feminine au ajuns în topuri trecând prin paturile a nenumăraţi masculi cu bani, iar piţipoancele, cocălarii şi manelele formează subcultura dominantă.

Dar sigur că ignorăm toate acestea, sub pretextul grijei pentru copii. Oare copiii nu sunt traumatizaţi de violenţa fizică şi verbală pe care o văd zilnic, atât în familie şi în societate cât şi în presă? Dacă le inhibăm tinerilor dorinţele sexuale, fireşti de altfel, dându-le informaţii aberante (vezi campaniile Pro Vita), la ce ne putem aştepta, are rost oare să ne mirăm când vor ajunge nişte adulţi cu serioase probleme psihologice?

Sexul este bun, violenţa nu. Este foarte simplu! Sexul produce oameni; violenţa omoară oameni. Fără sex nu am fi existat nici noi pe lumea asta. Fără violenţă am avea însă o lume mult mai bună. Iar între cele două există o corelaţie: frustrarea sexuală generează violenţă. Numai o societate bolnavă, totalitară încearcă să reprime exprimarea sexuală a membrilor săi. În societăţile libertine, nivelul de agresivitate este mult mai scăzut.

Cum poate fi inversat acest trend? Poate când suficient de mulţi cetăţeni vor înţelege semnificaţia reală a celor doi termeni şi rolul lor în formarea mentalului colectiv, atunci şi deciziile politice se vor schimba. Până atunci, haideţi să ne apărăm măcar libertăţile individuale, să scoatem statul şi biserica din viaţa noastră privată!