Gânduri despre sat

Motto: „Agricultura nu este un scop în sine,  ci un mijloc pentru ridicarea materială şi culturală a populaţiei” (Mihai Şerban, 1939)

Această valoroasă observaţie a profesorului Mihai Şerban, distins demnitar naţional-ţărănist şi rector al Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj în perioada interbelică, este menită pentru a preciza fundamentala menire a agriculturii. Datorită acesteia, extrapolând, putem afirma că toate ramurile economiei nu reprezintă scopuri în sine, ci doar mijloace a căror optimă valorificare conduce la o îmbunătăţire a vieţii grupurilor sociale în general şi a individului uman în subsidiar. Actualitatea acestei observaţii a profesorului Şerban rezidă în faptul că, deşi afectat în urma cooperativizării forţate impuse de regimul comunist, respectiv de transformările, împlinirile şi mai ales dezamăgirile post-comunismului – elementul social din cadrul ruralului românesc rămâne, cel puţin din punct de vedere demografic, o componentă esenţială a societăţii româneşti. Poporul nostru a avut şi încă mai are rădăcinile puternic ancorate în sfera ruralităţii, spaţiu care nu a oferit doar resursele economice („pâinea cea de toate zilele”) ci şi spiritualitatea specifică întregii culturi româneşti.

„Veşnicia s-a născut la sat” afirma cu ocazia discursului de recepţie în Academia Română marele filosof şi poet Lucian Blaga, în celebrul elogiu adus satului românesc, discurs care rămâne până astăzi cea mai frumoasă şi profundă descriere filosofică a satului românesc. Dintre toate posibilele teme culturale, beletristice sau filosofice de ce a ales Blaga tocmai acest subiect? Pentru că ştia, asemeni întregului pantheon al intelectualităţii româneşti că geneza poporului nostru şi a culturii sale a avut loc în atemporalul mediu rural, într-un paradisiac spaţiu mioritic; pentru că ştia că existenţa neamului românesc nu poate fi discutată făcând abstracţie de sat.

Care este astăzi situaţia satului românesc? Mai putem discuta de acel sat descris de Blaga, Rebreanu. Slavici sau Coşbuc? Ar mai oferi prin miturile sale potenţiale surse de inspiraţie unui Eminescu? Cu certitudine că, după toate zdruncinările la care a fost supus în ultimele decenii, răspunsul este unul negativ. Cu toate acestea mai putem avea speranţe. În cadrul societăţilor europene avansate asistăm la fenomenul aşa-zisei „întoarceri la natură”. Sătul de zbuciumul citadin spiritul omului tânjeşte către o evadare pe care o poate regăsi numai în liniştea spaţiului rural.

Ca şi întreaga societate românească, satul se află din multe puncte de vedere într-o situaţie inedită: trecerea dificilă, minată de contradicţii, de la sistemul social-politic totalitar spre unul democratic şi de la economia centralizată spre economia de piaţă. În planul relaţiilor economice, trecerea s-a făcut de la proprietatea colectivistă la proprietatea privată. În planul relaţiilor sociale, trecerea s-a realizat de la „colectivism”, ca subordonare impusă a individului şi a microgrupurilor sociale în sistemul local grupal de producţie, la munca individuală. S-a observat o lipsă de interes şi de motivaţie a populaţiei rurale în abordarea acestor procese istorice. Este vorba de o populaţie rurală în bună parte îmbătrânită, iar cea tânără fiind neinteresată de agricultură. Consecinţa majoră a acestei situaţii se exprimă în criza agriculturii româneşti. În mod concret, factorii economici care explică situaţia satului românesc contemporan sunt: fărâmiţarea excesivă a proprietăţii funciare, dificultatea folosirii tehnicii şi a metodelor moderne de muncă şi revenirea la instrumentele tehnice şi munca tradiţională, etnografică. Caracteristicile sociale ale satului românesc contemporan sunt scăderea numărului de locuitori, îmbătrânirea şi feminizarea forţei de muncă, precum şi exodul intern (rural-urban) respectiv extern. Ca urmare a acestui complex de factori economici şi sociali, a lipsei de încredere faţă de agricultura asociativă (confundată uneori cu aceea de tip CAP, în condiţiile în care nu sunt cunoscute avantajele unei agriculturi moderne, asociative), precum şi a lipsei unor politici agricole coerente, s-a ajuns la restrângerea producţiei la unele necesităţi imediate ale gospodăriei, determinând apariţia unei agriculturi de subzistenţă. Totuşi, satul românesc nu este refractar faţă de progres. Deschiderea spre beneficiile acestuia se manifestă preponderent prin modernizarea gospodăriei, sporirea confortului acesteia, accesul prin tehnică la informaţie, acumularea unor tehnologii moderne de muncă, disponibilitatea pentru muncă. Aproape în totalitate respondenţii posedă televizor şi radio, telefon, maşină de spălat, frigidere şi congelatoare, creşte numărul posesorilor de autoturisme şi a celor conectaţi la Internet. Însă toate aceste beneficii nu rezultă atât din agricultură, cât din munca la oraş sau în străinătate. George Em. Marica spunea că „zilele satului românesc sunt numărate”. În realitate, au fost şi sunt încă „numărate” zilele satului românesc tradiţional. Scriitorii, filosofii şi artiştii au deplâns, adeseori, acest fenomen. Sociologii (v. Şcoala lui Dimitrie Gusti) au căutat să ofere o imagine veridică, obiectiv-ştiinţifică a satului românesc contemporan lor cu scopul ameliorării, prin reforme, a situaţiei sale. Deocamdată încă nu se poate vorbi de o extincţie a satului. Acesta este mai degrabă într-o fază prelungită de schimbare şi respectiv, de modernizare, care îi afectează activitatea economică productivă, relaţiile interumane, modul de gândire. Deosebirea mai mare, pe linia distincţiei vechi-nou, se face între diferitele grupe de vârstă: bătrânii (mai conservatori) şi tinerii (mai deschişi faţă de nou). Este analizat felul în care se realizează efectiv, în viaţa economică, socială şi spirituală, raportul dintre vechi şi nou, măsura în care noul neagă, în aspectele sale perimate, vechiul (cum ar fi practicarea individuală, cu mijloace învechite, a agriculturii orientate îndeosebi spre consumul propriu) şi îl continuă prin valorile tradiţionale.  Oraşul a reprezentat întotdeauna, prin dinamismul şi varietatea activităţilor şi conexiunilor sale, factorul de schimbare cel mai important în toate domeniile vieţii economice, social-politice, cultural-ştiinţifice, administrative etc. În toate statele, în decursul timpului, schimbarea satului şi ruralului, parte integrantă a progresului istoric în general, s-a făcut în funcţie de condiţiile lor concrete. Experienţa fostelor state comuniste est-europene, printre care, desigur, şi România, constituie în acest sens o parte exemplară, prezintă o semnificativă parte de inedit în condiţiile în care aici trecerea la noul sistem social-politic şi economic se face de la o societate economic centralizată, cu un regim politic totalitar, spre o societate democratică, descentralizată economic. Ca atare, în Europa de Est, inclusiv în România, schimbarea trebuie să ţină seama de existenţa, încă activă, a tradiţiei, respectiv a unor tipare tradiţionale de gândire şi acţiune. Aceasta în pofida faptului că satul tradiţional, descris de literatura sociologică, folclorică sau beletristică, a suferit, îndeosebi după cel de-al doilea război mondial, importante prefaceri: desfiinţarea, prin cooperativizare, a vechilor forme de proprietate şi muncă, iar după decembrie 1989, „revenirea” la economia de piaţă şi la proprietatea privată.

Revenind la problemele schimbării satului românesc prin modernizarea sa, ne exprimăm părerea că această modernizare nu trebuie făcută nici prin copierea, fără discernământ, a experienţei occidentale nici prin reproducerea aceleia urbane de la noi, tributară în mare parte experienţei occidentale, ci pe o cale care să îmbine atât tradiţia internă (rurală) cât şi experienţa externă, occidentală. Paradigma aceasta ne aduce aminte discuţiile purtate odinioară pe marginea „formelor fără fond”, criticate, la sfârşitul secolului al XIX-lea, de Mihai Eminescu şi Titu Maiorescu. Era vorba despre împrumutul unor forme occidentale de viaţă socio-politică, juridică, economică, administrativă şi culturală, fără discernământ, fără o bază internă, în realităţile societăţii româneşti. Problema este de a se realiza o sinteză între necesităţile şi posibilităţile interne, care să menţină identitatea satului românesc, identitate realizată însă tot mai mult prin asimilarea experienţei occidentale. De fapt, cercetătorii istoriei românilor, atât pe plan material, cât şi spiritual, au constatat spiritul de sinteză al poporului român.

Cu trecerea anilor povara timpului şi-a pus amprenta asupra ruralului românesc. Deşi îndoit ca o trestie în faţa vicisitudinilor, afectat de mundanul spirit mercantil al vremurilor, bătrânul sat nu a dispărut. Deşi nu va mai fi niciodată un sat de vis al poveştilor lui Creangă (şi nici nu putem pleda pentru o întoarcere oarbă în trecut), satul românesc trebuie ajutat să depăşească perioada dificilă  în care se zbate. Investiţiile, atragerea de fonduri europene, revenirea fiiilor săi pribegi prin lume şi reconstrucţia tezaurului său cultural ar fi soluţiile. Ţăranii trebuie încurajaţi să nu îşi uite cultura şi ceea ce presupune ea – tradiţiile, muzica, portul, graiul. Toate aceste elemente însumate reprezintă chintesenţa identităţii naţionale a poporului român, iar aceste elemente trebuie să fie valorificate. Fără valorificarea adecvată a acestor resurse imuabile nu putem contribui la zestrea culturală europeană reprezentată de o unitate a diversităţii.

Visez un sat românesc conştient şi mândru de ancestrala sa valoare culturală şi străin de toate elucubraţiile care îl înconjoară. Visez un sat românesc care nu supravieţuieşte doar în urma rutinei agricole ci şi prezentând lumii farmecul său inegalabil exprimat prin cântecul, portul, jocul, hrana şi misterele sale alături de pitorescul peisajului. Iar atunci vom putea afirma, parafrazându-l pe Mihai Şerban, că revitalizarea spiritualităţii populare româneşti nu trebuie să fie un scop în sine, ci un mijloc pentru ridicarea materială şi culturală a populaţiei.