Se vorbeşte mult despre sportivii români care obţin diferite rezultate bune la competiţiile internaţionale şi modul în care aceştia sunt (sau nu) apreciaţi. Din păcate însă, constat că şi în acest domeniu în ţara noastră nu există o scară normală de valori, iar publicul lipsit de educaţie (dar majoritar) este manipulat.
În primul rând doresc să menţionez discrepanţa uriaşă dintre felul în care este perceput fotbalul faţă de celelalte sporturi. Fotbalul este un joc relativ simplu (în comparaţie cu alte întreceri sportive), dar primeşte marea majoritate a fondurilor guvernamentale. Nu vorbim aici despre fondurile private, fiecare firmă sau persoană are dreptul să investească în ce doreşte, iar fotbalul este popular şi aduce profituri mari.
Gândiţi-vă însă la felul în care se simte un atlet român care obţine o medalie la Jocurile Olimpice când primeşte câteva mii de euro premiu – cam cât un fotbalist din a doua ligă într-o lună – după ani de antrenamente dificile, fără pauze de cluburi cu manele şi escapade cu piţipoance prin Monte Carlo! Este evident că statul nu poate oferi tuturor sportivilor salariile pe care fotbaliştii le primesc la cluburile private. Dar atunci de ce se investesc sute de milioane de euro în terenuri de fotbal? De ce nu pot fi acestea făcute tot din banii cluburilor? Dacă tot avem puţini bani, de ce nu-i dăm celor care merită?
Un alt aspect de discutat aici ar fi diferenţa între sport de performanţă şi sport de masă. În discuţiile publice accentul se pune aproape întotdeauna pe primul. Politicienii vor să se laude cu performanţele sportivilor – o metodă de a distrage atenţia populaţiei de la probleme mai grave cu care se confruntă societatea. Când vine vorba în schimb de starea de sănătate a oamenilor, nu se mai aude nimic; este şi normal: îmbunătăţirea acesteia este un proces lent şi costisitor, care are nevoie de atenţie permanentă şi nu aduce beneficii de imagine imediate liderilor.
Trist este că rata obezităţii la români creşte, iar cetăţenii acestui stat fac mai puţină mişcare decât în perioada regimului comunist. Despre acest lucru se vorbeşte însă foarte puţin, sunt mult mai interesante declaraţiile lui Becali şi Borcea din fiecare seară. Ultima campanie serioasă pentru a schimba ceva în bine în acest domeniu a fost construirea celor 2000 de săli de sport în perioada administraţiei Năstase. Lăsând la o parte şpăgile, calitatea lucrărilor şi distribuirea lor discreţionară în localităţile cu primari aparţinând partidului aflat atunci la putere, mă întreb cât de accesibile sunt acestea publicului, celor mulţi care nu au bani de săli de fitness, când copiii nu au voie să folosească nici măcar terenurile de sport ale şcolilor în afara programului pentru a se juca.
O altă perspectivă a acestui subiect este tratamentul preferenţial pe care îl primesc sportivii faţă de tinerii cu performanţe academice. Olimpicii internaţionali la diferite materii sau studenţii cu rezultate excepţionale sunt batjocoriţi, primind sume ridicole din partea ministerului, fiind invidiaţi de colegi, şicanaţi de profesori şi alegând în final, în mod firesc, calea exilului, într-o ţară în care strădania lor să fie apreciată. Politicienii se laudă cu ei, dar nu îi ajută în niciun fel.
Aceste persoane extraordinare nu sunt produsul „şcolii româneşti”, cum sună un slogan demagogic! Ele au ajuns experte în domenii ştiinţifice prin lungi ore de studiu individual, de cele mai multe ori în pofida şcolii, nu cu sprijinul ei. Profesorii români, prost plătiţi, apatici şi fără informaţii de ultimă oră din domeniile lor, sunt rareori interesaţi de susţinerea unor tineri cu potenţial, fiind mai degrabă preocupaţi de prezenţa la ore şi însuşirea mecanică a unor cunoştinţe perimate din manualele standard. În aceste condiţii, performanţa se obţine împotriva sistemului, sfidând condiţiile existente, ignorând falsele modele de succes prezentate în presă, prin ambiţie ieşită din comun, de-a dreptul obsesivă.
Dar să nu uităm: în România este mai important să poţi introduce cu precizie o bilă de plastic între nişte bare de metal decât să înţelegi cum funcţionează universul la nivel atomic. Consecinţele se văd.
