Viaţa noastră este o continuă goană după lucruri pe care le considerăm importante pe moment. Americanii au expresia „rat race” (cursa de şoareci) pentru a defini acest concept: fuga după satisfacţii materiale tot mai mari, care îţi acaparează întreaga existenţă, până ajungi să-ţi pierzi identitatea,valorile, idealurile şi visele.
Dacă în privinţa dezvoltării economice suntem într-un defazaj evident faţă de statele occidentale, în domeniul stresului cotidian le-am ajuns din urmă cu succes, ba chiar am depăşit unele dintre ele. Nostalgia după perioadă comunistă, prezentă în special la persoanele mai în vârstă, se datorează şi faptului că, în prezent, persistă senzaţia lipsei de timp, a vieţii mai agitate şi nesigure decât pe vremea când subzistenţa era garantată de stat.
Presa noastră a reuşit să inducă starea de insatisfacţie perpetuă, specifică unei societăţi mercantile şi consumeriste relativ sărace, în care singura valoare este banul, singura dorinţă este înavuţirea, singurul scop este acumularea maniacală de obiecte materiale. România nu are spirit, dacă citeşti ziarele toată ţara pare doar o gloată înfometată care se calcă în picioare pentru un mic şi-o bere, pentru un televizor cu plasmă şi-o reducere la hipermarket.
Economia de piaţă a luat la noi o formă originală; corporatism este un termen prea elevat pentru a o descrie, mai aproape de realitate ar fi capitalism de cumetrie. Românii au renunţat la formele fireşti de asociere pentru cauze comune, la acţiuni civice, la voluntariat şi la solidaritate. Au renunţat de fapt la raţiune, deoarece capitalismul este definit de urmărirea raţională a interesului individual. Când acumularea sălbatică de valori materiale devine mai importantă decât orice, lăsând în umbră toate celelate laturi ale umanităţii tale şi distrugându-ţi viitorul, nu se mai poate vorbi de o acţiune corentă bazată pe logică.
Cunosc multe persoane care au ajuns la stadiul de zombie, lucrează de dimineaţa până noaptea pentru a câştiga mai mulţi bani decât vecinul doar din dorinţa de a epata, de a-şi expune realizările în faţa cunoscuţilor (deşi nu prea mai au timp să o facă). Cunosc mulţi oameni care-şi trăiesc viaţa în faţa televizorului, urmărind cu febrilitate posturile de ştiri, empatizând intens cu problemele inventate de prin talk-show-uri. Aventurile politicienilor au pentru ei rolul de surogat de realitate, asemănător cu fotbalul şi telenovelele în cazul altora.
Se mai gândeşte oare cineva la probleme fundamentale? Sunt naiv dacă consider dezumanizantă această zbatere inutilă din propriul labirint mental al unor oameni care te privesc absenţi, cu ochii goi, şi îţi răspund cu condescendenţă când îi întrebi dacă sunt fericiţi? Cultivarea iluziei de fericire poate oare să ţină pe termen lung, să se substituie tuturor celorlalte forme omeneşti de împlinire?
Nu am pretenţia sa trăiesc înconjurat de filosofi. Pot doar să constat cu tristeţe că, pentru cei mai mulţi dintre semenii mei, ştiinţa, arta, cultura şi toate formele de hrană intelectuală şi spirituală sunt inutile, ba chiar şi relaţiile cu apropiaţii lor, emoţionale şi sexuale, sunt neglijate, fiind înlocuite de cultul obsesiv al cash-ului şi de bârfele din tabloide. Mă întreb dacă peste 30 de ani voi vedea pe străzile României bătrâni mulţumiţi de propria viaţă, ca în vestul Europei, sau doar nişte fiinţe abrutizate şi resemnate, care nu ştiu dacă şi pentru ce au trăit…
Excelent articol,prima data cand simt ca nu mai poate fi adaugat nimic!