Au trecut mai mult de trei decenii de la schimbarea de regim din 1989 și sectorul turistic românesc este încă departe de potențialul său real. Țara noastră are mare, deltă, munți, ape termale, cetăți vechi, orașe moderne, sate tradiționale, plus multe alte posibile atracții, dar cu toate acestea reușește să aducă într-un an mai puțin turiști decât Budapesta sau Viena. Unde este problema și ce se poate face?
În primul rând, în acești ani de tranziție, statul nu doar că n-a făcut aproape nimic bine, dar uneori a făcut chiar rău. Un exemplu este privatizarea foarte târzie a hotelurilor aflate în proprietate publică, motiv pentru care și acum românii preferă litoralul bulgăresc, unde companiile germane au cumpărat unitățile de cazare și le-au renovat. La noi au fost ținute în „locație de gestiune”, adică s-a furat cât de mult posibil din ele, nu s-a investit nimic, iar la final au fost luate pe bani de nimic sau abandonate și lăsate în paragină.
Chiar și acum mai există unele clădiri aflate în proprietatea diferitelor instituții de stat, majoritatea în stare foarte proastă. Acestea trebuie vândute urgent sau renovate, pentru că reușesc să strice aspectul chiar și în unele stațiuni unde autoritățile locale au investit serios în turism (de exemplu, Sovata sau Felix). Iar pentru cele aflate în litigiu, trebuie găsite soluții urgente, nu este normal ca un proces de retrocedare să dureze mai mult de 30 de ani, deja au murit și urmașii urmașilor celor care au fost furați de statul comunist.
Un alt domeniu unde statul nu și-a îndeplinit obligațiile este cel al infrastructurii. Până nu vor exista aeroporturi, autostrăzi, drumuri locale, căi ferate, gări, porturi și autogări decente, nu vor veni turiști. Nu toată lumea este pasionată de „turismul de aventură”, cei mai mulți oameni vor confort când merg în concediu. În plus, trebuie liberalizat și transportul rutier interurban, cu autocare și microbuze, nu doar cel cu trenuri și avioane.
Mai trebui inclusă aici și planificarea urbană. Stațiunile românești arătau mai bine în anii ‘70 decât acum. În perioada post-revoluționară s-a construit mult, dar deseori prost, fără atenție la aspect, la încadrarea în zonă, la spațiile comune și zonele verzi. Unele localități turistice au devenit înghesuite, pline de mașini parcate peste tot, fără parcuri, fără zone pietonale, cu maximum posibil de clădiri și șaormerii, care să aducă profit pe termen scurt, în defavoarea celui pe termen lung. Aici se simt bine doar cocalarii, nu și turiștii occidentali cu posibilități materiale mai mari.
S-a început recent renovarea plajelor pe litoral. Investițiile statului trebuie puse pe fast-forward: este nevoie de trotuare decente, zone de promenadă, trasee și parcări de biciclete, alei marcate prin păduri, parcări subterane și supraterane și mult mai puține mașini în zonele de plimbare, indicatoare în limba engleză și în limbile celor predispuși să viziteze zona (de exemplu, în maghiară în Ardeal, în germană în zonele săsești, în greacă și bulgară în Dobrogea).
Voucherele turistice au fost o măsură populistă, nu una care să ajute turismul în mod real. Dacă se dorea asta, s-ar fi urmărit să fie ajutați cei care au investit în turism, nu doar să fie mituiți angajații statului. În clipa de față, aceste cupoane au făcut ca în plin sezon turiștii din trecut să fie înlocuiți cu turiști salariați în sectorul public. Cei care veneau înainte la noi au decis să-și petreacă concediile pe afară. Nu au crescut semnificativ încasările în domeniu.
O măsură inteligentă ar fi fost obligativitatea utilizării tichetelor de vacanță doar în extrasezon. În acest fel s-ar fi rezolvat parțial o mare problemă a hotelierilor români: sezonul scurt și lipsa turiștilor în afara intervalelor iunie-septembrie + sărbători legale. Tot aici s-ar putea acorda niște facilități fiscale, pentru a atrage turiști în perioadele cu rată mică de ocupare a camerelor.
Autoritățile centrale trebuie să se ocupe de promovarea turistică a întregii țări. Deocamdată nu sunt luate în serios nici târgurile de profil, nici variantele de marketing online și nici relațiile de afaceri cu operatorii de turism străini. Nu este chiar atât de complicat, nu este nevoie de strategii savante care costă sute de milioane de euro, alte state fac asta destul de simplu și relativ ieftin.
În schimb, instituțiile de la București ar trebui să lase și chiar să încurajeze autoritățile locale să se ocupe de promovarea fiecărei zone și a fiecărui obiectiv în parte. De multe ori ar putea face mai mult bine dându-se la o parte, pentru că încurcă inițiativele locale prin excesul de birocrație și centralism.
Sunt multe alte idei despre care se poate discuta, însă dacă s-ar pune în practică cele enumerate deja, ar fi mai mult decât suficient pentru ca România să devină o țară de top în domeniul turistic. Când mecanismul începe să funcționeze, investitorii, primăriile și ONG-urile vor veni cu numeroase propuneri benefice și creșterea va fi exponențială. Deocamdată însă vedem multă resemnare la toate nivelurile. Iar acest lucru este greu de înțeles, pentru că toți cei implicați, din toate entitățile, ar putea face mulți bani din turism…
