Există o definiție general acceptată a succesului în societatea modernă, care, deși este de obicei pictată în culori atrăgătoare, stimulându-ne simțurile asemenea unei bucăți de cașcaval care atrage șoarecele în capcană, poate fi rezumată într-o schemă gri, sterilă, anostă, tristă și care ne face să ne punem întrebări asupra sensului a tot ceea ce facem (dacă mai avem puteri):
NAȘTERE -> educație -> muncă -> pensie -> MOARTE
Schema de mai sus nici nu arată atât de rău dacă nu ne facem timp să analizăm cu un ochi critic fiecare etapă:
Educație
Ne petrecem, în medie, 15-20(!) de ani din viață între pereții unor instituții care „ne educă”, „ne pregătesc pentru viață”, pentru statutul de cetățeni responsabili și contribuabili productivi. Ne oferă o educație care să ne ajute în viață. Iar printre metodele de pregătire pentru greutățile vieții se numără ghiozdane prea grele, manuale prea multe și prea alambicate, materii de studiu nepractice, programe educaționale rigide, exigențe prea mari, evaluări prea standardizate, zero dezvoltare socio-emoțională, zero pregătire pentru abilități practice, de viață, oportunități reduse pe piața muncii pentru proaspeții absolvenți.
Cu cât mai mulți educatori ai în jur și prin cât mai multe instituții educaționale treci – cu atât te simți mai singur și mai dezorientat. Ni se cere responsabilitate individuală – dar nu ni se predă, ni se cere stabilitate emoțională – dar nu ni se dezvoltă, ni se cer abilități sociale – dar nu ni se cultivă, ni se cere creativitate – dar nu ni se încurajează ș.a.m.d.
Singura modalitate de a ne dezvolta aceste competențe și abilități este să învățăm singuri, să căutăm continuu diverse oportunități de a crește și a ne dezvolta, să citim mult, să știm să discriminăm între informațiile corecte și valoroase și cele greșite, deșarte sau chiar periculoase. Și câți dintre noi facem asta?
Muncă
După ce am reușit cu chiu, cu vai, să ne integrăm pe piața muncii, ne petrecem aici următorii 40-50(!) de ani din viață. Și ce găsim aici? Program prea lung, sarcini prea multe, salarii prea mici, competiție injustă, meritocrație aproape inexistentă, o mulțime de oameni incompetenți sau nepăsători, șefi aroganți, odihnă prea puțină, epuizare, timp liber prea puțin pentru a-l petrece cu oamenii și lucrurile care chiar contează în viața noastră.
Pensie
Și, după o matematică simplă, abia dacă poți să începi să te bucuri că ai supraviețuit până la pensie, că începi să te lovești de pensia prea mică, medicamentele prea scumpe, serviciile insuficiente și necalitative, epuizarea accentuată care te împiedică să te bucuri de această (scurtă) perioadă de odihnă bine-meritată după o viață de zbucium, muncă și stress.
Asta facem noi, asta ne învățăm copiii, asta vor fi învățați copiii lor. Este un ciclu în care suntem prinși cu toții ca într-un cerc vicios și nu ne mai rămâne prea mult loc pentru a fi creativi, liberi, fericiți și pentru a ne bucura de viață.
Scurt-metrajul de mai jos ne îndeamnă să privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, să ne revizuim și să ne reierarhizăm prioritățile în viață, să ne gândim mai bine la ce este cu adevărat important și să ne oferim o șansă atât nouă, cât și copiilor noștri, de a ieși din această cursă de șoareci în care ne aflăm, de a respira ușurați și de a ne bucura cu adevărat de momentele din viață care acum trec pe lângă noi.
