Aud diverşi prieteni comentând ştirile zilei şi vorbind cu patos despre stânga şi dreapta, social-democraţie si liberalism, conservatori şi populari, extremişti şi ecologişti. Mă plictisesc aceste discuţii chiar mai tare decât cele despre fotbal. Nici la televizor nu pot să mai privesc, cel puţin nu la canalele de ştiri. Antena 3 şi Realitatea ar putea primi un premiu de la Goebbels pentru modul în care încearcă constant să manipuleze populaţia, repetând la nesfârşit aceleaşi aberaţii, justificate în mod savant de invitaţi de ocazie.
Telespectatorul ar putea crede că în ţara noastră există dezbateri profunde pe principii politice, că politicienii români au teribile dileme existenţiale când iau decizii, datorită aplecării lor sincere spre doctrina pe care o reprezintă. Din păcate, acestea sunt doar nişte simple naivităţi, provenite din convingeri sincere sau din lipsa acută de informare.
Cum se intră in politică în România? Simplu: se alege partidul care oferă mai multe avantaje, fie că este vorba de chefuri şi pizza în campanie pentru tineri, de slujbe prost plătite pe la instituţiile de stat la cei de vârstă mijlocie, sau de pungi cu zahăr şi făină de sărbători pentru bieţii pensionari. Odată decizia luată, partidul nu mai este părăsit, chiar dacă acţiunile sale nu au nicio legătură cu principiile susţinute în platforma politică.
Singurul caz în care membrul schimbă partidul este atunci când alt partid oferă mai mult, sau când apare un conflict intern foarte grav, între diferite grupuri de interese, situaţie în care reorientarea se face foarte rapid, iar noua doctrină este acceptată instantaneu şi percepută ca fiind net superioară celei vechi, deşi nici aceasta nu va fi pusă vreodata în aplicare.
Niciunul din partidele româneşti nu şi-a respectat vreodată doctrina. PSD a avut în 2001-2004 cea mai liberală administraţie post-revoluţionară, combinată cu o acaparare a economiei de către un grup de oligarhi; social-democraţii de la noi sunt extrem de conservatori din punct de vedere social, susţinând poziţii pur populiste în privinţa libertăţilor individuale (sunt anti-prostituţie, anti-droguri, anti-gay, anti-libertate de exprimare, pro-biserica etc.).
PNL a avut o guvernare în care a reuşit să dea peste cap economia, crescând datoriile şi rulând pe deficit într-o perioadă de creştere economică; între 2005-2008 au fost angajaţi sute de mii de noi funcţionari publici, au fost sprijinite marile companii în defavoarea micilor întreprinzători, a crescut birocraţia, iar libertăţile personale s-au împuţinat.
PDL nici măcar nu are o doctrină clare; partidul afişează un simbol social-democrat, denumirea conţine sintagma „liberal” şi aparţine de popularii europeni; trecerea de la stânga la drepta s-a facut brusc, la un congres, în aplauzele publicului (care oricum nu înţelegea ce se întâmplă) şi spre stupoarea reprezentantului socialiştilor europeni, aflat în sală. E greu să pretinzi vreo poziţie principială unui partid care nici nu ştie exact ce susţine – deşi acest lucru nu pare să-i deranjeze în vreun fel pe numeroşii săi membri.
Nici apartenenţa la familii politice europene nu contează. Dacă nu mă credeţi, citiţi programele politice ale PPE, PES sau ALDE şi vedeţi cam ce legătură au ele cu politica de la noi. Reuniunile politice la nivel european nu sunt decât încă o ocazie pentru ca românii să se facă de râs, partenerii occidentali tratând cu condescendenţă lipsa totala de viziune şi comportamentul haotic, lipsit de orice principiu, a colegilor lor mioritici.
Ce sunt totuşi partidele româneşti? Sunt niste găşti de hoţi. Diferenţele dintre ele au profunzimea celor dintre diferite galerii de fotbal, iar limbajul folosit este asemănător. Sistemul politic în sine seamănă cu o structure mafiotă, atât ca mod de primire şi avansare a membrilor, cât şi ca obiective, strategie de supravieţuire şi tactici de manipulare a „fraierilor” din exterior care-l întreţin (adică a electoratului). Trecerea de la un grup de interese la altul are întotdeauna ca motiv o repoziţionare strategică pentru a obţine mai multe avantaje financiare sau o neînţelegere cu acoliţii la împărţirea ciolanului.
Nu există doctrine, principii şi platforme politice în România. Totul este doar praf în ochi pentru cetăţenii care votează – sau pe limbajul lor, vrăjeală pentru prostime. Să ai convingerea sinceră că votând cu un anume partid vei schimba ceva cu adevărat la nivel profund în modul de conducere a societăţii româneşti înseamnă să fii foarte naiv. Dar vei fi întotdeauna încurajat să votezi, de către toţi, pentru că politicienii au nevoie de votul tău pentru a-şi legitima poziţia, alegerea ta e oricum irelevantă, ori cu cine ai vota tot aceleaşi persoane fac jocurile.
Există vreo soluţie sau vreo speranţă pentru viitor? Nu prea. De ce? Pentru că clasa noastră politică, atât de blamată şi înjurată, nu a apărut din senin, prin revelaţie divină. Polticienii sunt tot români şi ei, aleşi de alţi români, şi au o mentalitate foarte asemănătoare cu cea a majorităţii populaţiei. Dacă peste noapte s-ar schimba toţi, situaţia ar rămâne exact la fel. Din păcate, omul simplu care înjură politicianul nu este consecvent sau o face din invidie – când ajunge în postura acestuia preia exact aceleaşi obiceiuri pe care le blama înainte şi vede statul doar ca pe o vacă bună de muls, unde lupta se duce pentru a stabili cine fură mai mult lapte.
