Un popor poate avea stări emoţionale, toane si frustrări, ca o persoană? Dacă politicienii sunt reprezentanţii populaţiei, aleşi prin vot direct şi asemănători în cuget şi simţiri cu aceasta, putem răspunde că da. Iar dulcea noastră Românie, după modul în care se manifestă, seamănă cu o fiinţă complexată, care încearcă cu disperare să pară mai mult decat este, să-şi cultive imaginea fără a face eforturi serioase de a-şi depăşi condiţia.
România este o ţară tânără, închegată cu mari eforturi ca naţiune datorită intelectualilor paşoptişti, care au importat un model statal occidental. Realităţile şi legendele din istoria românească, privind trecutul glorios, nu au fost suficiente pentru a compensa lipsa de coeziune a unui popor ce nu se simte încă împăcat cu el însuşi, la doar un secol şi jumătate de la propria auto-conştientizare. Românii se agaţă cu disperare de figurile mitologice ale unor mari conducători din trecut pentru a compensa lipsa unor victorii internaţionale serioase şi poziţia precară pe scena globală pe care ţara o deţine acum. Ideea că suntem un popor moral, ce nu a dus lupte de cucerire, este doar o palidă consolare a învinsului, marile civilizaţii nu au nevoie de asemenea scuze şi nu caută să-şi justifice imperiile medievale.
Naţionalismul retard de la sfârşitul perioadei comuniste (deceniile 8 şi 9 ale secolului 20) a fost o exacerbare a frustrărilor noastre naţionale, urmat după revoluţie de mişcări populiste pe aceeaşi linie (Vatra Românească, PUNR, PRM, Noua Dreaptă etc.). Apărătorii “valorilor naţionale” şi ai “tradiţiilor neamului” sunt la rândul lor nişte personaje obscure, marcate de insuccesul lor personal refulat, ce caută să-şi reabiliteze orgoliul prin idealuri colective.
Îndârjirea cu care este apărată limba română arată nesiguranţa unor persoane ce abia o vorbesc. În Statele Unite nimănui nu-i pasă daca un mexican ştie limba engleză, arborează un steag străin sau doreşte să-şi pună o plăcuţă în spaniolă pe magazinul său; la noi (şi-n alte ţări cu probleme similare), un panou pe o uliţă de sat rupt de lume generează o întreagă dezbatere naţională, cu multă vervă şi isterie patriotardă.
Emil Cioran spunea că suntem o civilizaţie periferică, ce nu a adus aproape nimic în tezaurul umanităţii. Da, ştiu că ne apar în memorie câţiva români de valoare universală, dar câţi dintre ei au fost nevoiţi să plece din această ţară pentru a-şi putea manifesta talentul? Defazajul actual faţă de restul lumii civlizate nu scade, nu are cum să scadă, într-un stat care nu investeşte aproape deloc în cercetare şi cultură, dar impune restricţii celor care creează şi cultivă o cruntă birocraţie şi corupţie.
Temerile – ce pot părea puerile – ale românilor în privinţa pierderii identităţii, a obiceiurilor (care sunt majoritatea stereotipuri), a limbii (de parcă ea nu evoluează natural, ci prin decrete), a teritoriului (deşi visăm cu toţii să fim conduşi de nişte nemţi), a religiei (cu toate că în sondaje suntem cea mai pioasă ţară europeană), sunt total nefondate, dar apărate cu patimă în discursuri interminabile, la televiziuni şi prin cârciumi.
Ce înseamnă patriotismul? Să ştii nişte poezii, să înjuri vecinul ungur, sa declami la barul din cartier (cu nume american) victoria de la Posada, să te uiţi la filmele lui Sergiu Nicolaescu, să simulezi interesul faţă de parada de la 1 decembrie? Sau poate înseamnă să ai nişte principii, să munceşti serios şi sa te plângi mai puţin, să nu dai şpagă şi să cureţi trotuarul din faţa casei, să fii responsabil şi să contribui la bunăstarea generală? Oare ura, frustrările şi fatalismul vor recupera decalajul nostru faţă de vecinii vest-europeni sau o vor face cinstea, seriozitatea şi munca?
Trecutul nu-l mai putem schimba; îl putem însă accepta, aşa cum este el, cu bune şi cu rele, fără înflorituri inutile. Să dăm vina mereu pe contextul istoric, poziţia geografică şi conspiraţiile globale nu mai ţine. Şi atunci, ce mai rămâne pentru ca România noastră adolescentă să-şi cultive stima de sine, să-şi depăşească complexele şi să devină o naţiune adultă, serioasă şi responsabilă? Eu cred că mai rămânem doar noi, goi în faţa oglinzii propriei conştiinţe, cu toate slăbiciunile noastre, pe care le putem depăşi dacă vrem, prin eforturi susţinute, sau putem trăi în continuare într-o stare colectivă de negare…