Președintele Băsescu și economia națională

0

Dacă citiți ce am scris pe acest site, veți vedea că nu fac parte din acel cor de plângători de milă care cântă melodia ”Boc și Băse e de vină!”. Nu am criticat guvernul pentru măsurile de austeritate căci am ales să rămân echidistant și neimplicat pentru a putea comenta și analiza mai la rece. Și la rece mi-am dat seama că măsurile de austeritate au fost luate pentru că alte soluții nu prea existau. Da, poate alte măsuri de austeritate ar fi fost mai bune, însă oricine ar fi fost la putere ar fi fost nevoit să taie în carne vie. Din păcate pentru românul de rând…

Vreau așadar să critic dorința președintelui Băsescu ca România să adere la zona euro în 2015, așa cum a anunțat la TVR. Se vede clar că dânsul nu este economist și că, dacă are vreun economist în echipa sa, atunci fie că acel economist este incompetent, sau că, probabil, este ignorat de către șeful său. Am scris mai de mult că România n-ar trebui să introducă moneda euro. Dacă este să judecăm aderarea la euro strict din punct de vedere a românului de rând, atunci ar trebui să râmânem cu leul nostru și să se interzică creditele în euro deoarece creditele în euro, au ca efect expunerea populației la un nivel de risc anormal de mare, iar omul de rând nu constientizeaza riscul. Asta este ideea de afacere a unei bănci și nu domeniul de activitate a unui mecanic auto.

O bancă este o entitate care cumpără și vinde risc. La fel cum un magazin de haine cumpără haine cât mai ieftin cu scopul de a le vinde cât mai scump, o banca încearcă să cumpere riscul cât mai ieftin și să-l vândă cât mai scump. Sau mai concret: banca împrumută bani pe care trebuie să plătească o dobândă. Aceeași bani sunt apoi împrumutați altora pe o dobândă mai mare. Diferența între cele două dobânzi este profitul băncii. În realitate este însă vorba de cumpărarea și vânzarea a riscului.

Să presupunem așadar că eu vreau să cumpăr o mașină. Fiindcă foarte puțini oameni au suficient de mulți bani pentru a putea plăti o mașină integral, iar eu sunt unul dintre cei care n-are asemenea sume de bani, mă interesez dacă nu cumva pot cumpăra mașina în rate.  Vânzătorul (în acest caz, producătorul și vânzătorul de mașini pot fi considerași ca o singură entitate) este foarte dornic să vândă, dar nu poate să-și asume riscul că eu n-o să pot să-mi plătesc rata. S-a creat așadar nevoia de un jucător dornic să-și asume acest risc, iar unde este risc de cumpărat sau vândut există o piață pentru o bancă; în cazul achiziției mele, banca își asumă riscul că eu n-o să-mi plătesc rata și pentru acest risc banca cere o dobândă. Din perspectiva producătorului de autoturisme această soluție este foarte convenabilă fiindcă a mai vândut o mașină pentru care primește toți bani integral; din punctul meu de vedere soluția este la fel de convenabilă fiindcă pot să-mi cumpăr și eu o mașină pe care n-aș putea s-o cumpăr dacă nu exista o bancă; din punct de vedere al băncii soluția este foarte convenabilă fiindcă creditul meu generează profit băncii. Ș-atunci care-i problema?

Majoritatea vânzătorilor de autoturisme au cheltuelile în euro, iar vânzarea în România devine mai riscantă dacă prețurile sunt afișate în lei. Fiindcă nu este bine din punct de vedere al marketingului să tot schimbi prețul unei mașini din cauza fluctuației valutare, și probabil pentru că le-a fost lene să tot afișeze prețuri noi atunci când leul s-a mai apreciat sau depreciat față de euro, prețurile sunt stabilite în euro. Producătorul și vânzătorul știu câți euro trebuie să incaseze și prin afișarea prețului în euro scapă de riscul valutar. Băncile n-au de ce să comenteze fiindcă un credit dat în euro înseamnă un credit luat de altundeva, tot în euro, și la o dobândă mai mică. Eu, la rândul meu, neștiind de acest mecanism, cer un credit în euro ca să-mi cumpăr mașina de la vreo firmă deținută de Țiriac. Bancă se împrumută la rândul ei cu euro și-mi dă credit în euro dacă legea le permite. Și le permite. Deci, prin acest sistem, băncile au încasări și cheltueli în euro. Vânzătorul de autoturisme are cheltueli și încasări în euro. Iar eu, bogatul salariat român, am cheltueli în euro și încasările în lei. Apoi se depreciază leul. Cine plătește? Banca? Nu! Eu, bogatul salariat român. Nu este o exagerare prea mare să spui ca toți cei care au credite în euro iar veniturile în lei își speculează, vrând-nevrănd, o mare parte din salar pe piața forex. Și credeți-mă, cei de la BVB sunt miei în comparație cu rechinii de pe piața forex…

Dintre cei trei participanți la o achiziție de autoturism – cumpărătorul, vânzătorul și banca –  riscul valutar este așadar împins către participantul cel mai vulnerabil: cumpărătorul. Sau cu alte cuvinte: fraierul cu venitul în lei. Eu am salariu în lei, fiind fraier fără să am de ales, iar ratele mele sunt în euro. Banca și producătorul de autoturisme nu vor avea nopți albe din cauza fluctuației leului. Eu, omul de rând, salariatul român bogat suport riscul pentru bănci. Fac asta fiindcă am un suflet mare și viteaz! Și pentru că sunt atât de viteaz mai sunt și taxat de către bancă, care cere dobândă pentru acel risc care l-a împins către mine!

Este ca și cum aș merge la un magazin de haine să-mi cumpăr pantaloni. Întru în magazin, probez o pereche amărâtă de nădragi care se potrivesc și la moda dar și la portofel. Apoi merg la casă, plătesc pantalonii, doar ca să mi se spună că magazinul îi păstrează deși i-am cumpărat. Cică există o clauză într-un contract de cumpărare-vânzare în care este specificat, pe pagina 386, cu litere minuscule și un limbaj care necestiă un masterat de drept, că magazinul poate să păstreze marfa și după ce ea a fost cumpărată de către client. Eu ies din magazin mai sărac și cu fundul gol. Normal că nu-mi arde să ies în stradă să protestez cu fundul gol. Normal că mă gândesc să plec din țară.

Gândiți-vă acum dacă creditul mașinii mele ar fi fost în lei. Banca ar fi purtat tot riscul valutar, același risc pentru care eu plătesc dobândă pentru ca ei să și-l asume. În mod normal așa ar trebui să fie, căci riscul este marfa comercializată de către banci, nu? Dacă creditul meu era în lei, atunci interesul băncii era ca politicienii să conducă țara către stabilitate financiară și nu îmbogățirea puținilor peste noapte. Să zicem apoi că venea criza. Bun. Se depreciază leul. Așa, și? Da, devin mai sărac relativ cetățeniilor din alte țări dar asta este o problemă doar atunci când ies din România. Se depreciază leul? Atunci produsele românești devin mai ieftine față de produsele importate, iar asta înseamnă că eu și alții vom cumpăra mai multe produse românești, fapt benefic pentru producătorii din România. Iar dacă producătorii din România văd că le merge din ce în ce mai bine, vor investi pentru a câștiga și mai mult. Ceea ce-n prelungire creează locuri de muncă. Mai multe locuri de muncă înseamnă că mai mulți cetățeni de rând vor trăi din ce în ce mai bine (și nu doar cei care spun în campaniile electorale că vom trăi mai bine).

Din câte ați observat, în acest scenariu n-a fost nevoie de tăierea salariilor. Să fii stăpân pe propria valuta este o armă foarte puternică atunci când combați o criză economică. O armă la care președintele țării vrea să renunțe. Dacă nu mă credeți, studiați desfășurarea crizei financiară din Marea Britanie la inceputul aniilor 1990; George Soros le-a atacat valuta engleziilor, lira sterlină, care peste noapte a pierdut, dacă nu mă înșel, în jur de 20 % față de dolar. Soros s-a îmbogățit. Doi ani mai târziu economia engleziilor era in creștere. Deprecierea lirei a făcut ca produsele lor să fie mai ieftine pe piața mondială și, ca atare, mai căutate. Asta este arma la care președintele Băsescu vrea să renunțe! Probabil că românul trăiște atât de bine încât nu ma este nevoie de această posibilitate de a combate crize economice…

Nu cred că România trebuie să renunțe la moneda națională. Sunt ferm convins că soluția este interzicerea comerțului în euro pe plan intern. Vrei să faci afaceri în România? Leul este moneda națională. Nu-ți convine? Am auzit că Burkina-Faso caută investitori. Cică vremea este caldă acolo! Dacă mergi acolo, nu uita pantanlonii scurți, maieul și AK47-ul – sau expertul în negocieri cum îi mai spun burkinezii. Păstrarea leului și trecerea tuturor datoriilor interne în lei ar fi cea mai ințeleaptă decizie în momentul de față. Dar nimeni nu-i poate acuza pe politicienii români, cu președintele Băsescu în frunte, de înțelepciune.

Alte opinii ale mele găsiți pe blogul meu personal: Viața mea în străinătate.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here