Consolidare islamică sau democratizare?
E greu de stabilit un diagnostic corect pentru Orientul Mijlociu. Presa de pe mapamont tratează evenimentele în dependenţă de viziunile şi simpatiile politice împărtăşite.Adversarii politicii externe a SUA în regiune îi desconspiră pe americani, iar susţinătorii aprigi ai valorilor occidentale, pe musulmanii extremişti. Indubitabil, Statele Unite au contribuit indirect la trezirea „spiritului revoluţionar” al musulmanilor. După cel de-al doilea Război Mondial, americanii, similar englezilor şi francezilor (deşi mai moderat în prima fază) au făcut eforturi vizibile pentru a domina Orientul Mijlociu. Iniţial Mare Britanie şi Franţa au încercat (fară rezultate) prin măsuri de coerciţie să-şi menţină controlul asupra fostelor colonii.După care, în scurt timp, sub pretext de mediator şi cu o desagă de împrumuturi financiare SUA s-au impus în regiune.
Succesele americanilor au fost vizibile pentru început în Iran şi mai târziu (după răsturnarea şahului iranian Mohammad Reza Pahlavi) în Egipt, state care i-au devenit aliate importante în zonă. Între timp valorile occidentale au fost injectate constant în regiune, într-o doză mai mică sau mai mare, în dependenţă de succesul politic şi economic repurtat de SUA. În aceste condiţii revolta ţărilor islamice este mai degrabă rezultatul absorbţiei valorilor musulmane de către cele occidentale. Când ultimele vor deveni dominante, atunci vom putea vorbi despre „revoluţie” în Orientul Mijlociu. În mod similar a fost pregătit şi colapsul URSS, un regim care părea de nezdruncinat.
Musulmanii vor o viaţă mai bună şi mai multe libertăţi, însă nu au definit deocamdată modelul bunăstării revendicate. Noţiunea de „libertate” este un antonim al islamului. Nu poţi să fii liber, şi în acelaşi timp, să fii mahomedan. Pentru că legile lui Mahomed, care stau la baza organizării politice şi sociale a statelor musulmane nu tolerează libertatea. Orice fel de libertate este o sfidare a Profetului şi a religiei islamice. Or tocmai lipsa modelului de bunăstare şi libertate, în rândul protestatarilor musulmani, poate stăvili realizarea unei revoluţii, cu impact pozitiv asupra viitorului politic, social şi economic al Orientului Mijlociu. Când omul nu acţionează în conformitate cu nişte revendicări clare riscă să devină victima intereselor străine. În asemenea caz, spiritul său patriotic şi revoluţionar este folosit nu pentru asigurarea bunăstării sale, dar în favoarea consolidării poziţiei unor grupuri de interese ideologice sau economice, interne sau externe.
Similar s-a întâmplat în Iran, după repudierea sahului în 1979. Iranienii s-au revoltat împotriva sărăciei, aidoma egiptenilor, tunisienilor, libanezilor, irakienilor sau arabilor din Yemen. E greu de spus cum ar fi evoluat Iranul dacă regimul lui Mohammad Reza Pahlavi ar fi perpetuat. Cel puţin iranienii nu ar fi fost spânzuraţi şi linşaţi în condiţiile în care refuzau să-şi organizeze viaţa personală şi profesională în conivenţă cu principiile criminale ale lui Mohamed. După 30 de ani de la consumarea revoluţiei islamice iranienii nu sunt mai bogaţi. În schimb nouă generaţie, crescută în strictă conformitate cu legile islamice, luptă astăzi pentru recuperarea libertăţii pierdute.
Puţin probabil ca evenimentele din Orientul Mijlociu să fie organizate potrivit unui scenariu prestabilit. Nu este exclus că atât SUA, cât şi forţe din Orientul Mijlociu, care nutresc consolidarea lumii musulmane şi şi-ar fi dorit o revoluţie în stil iranian să fi fost luate prin surprindere. Revolta musulmanilor este o manifestare umană, firească şi cu siguranţă, era previzibilă. Omul nu poate tolera constrângerea şi sărăcia la infinit. Mai ales când descoperă în preajma sa o realitate mai atractivă şi mai sigură. Or valorile occidentale, în ciuda opunerii regimurilor islamice, au reuşit să penetreze destul de adânc lumea musulmană. Orice putere are un termen de valabilitate. Cu timpul ea se consumă definitiv şi nu mai poate genera controlul politic. Şi atunci colapsul este inevitabil. Asta este realitatea Orientului Mijlociu. Recurgerea la forţă, aşa cum face Iranul este o măsură temporară, care în cele din urmă va deveni inaplicabilă.
Dacă SUA intenţionau să testeze spiritul revoluţionar al musulmanilor, atunci cu siguranţă nu ar fi experimentat pe Egipt şi Tunisia. Acesta este un detaliu foarte important. Egiptul este aliatul Statelor Unite şi al Israelului în regiune. Iar Tunisia, un partener bun al Uniunii Europene şi, în mod special, al Franţei. Oricât de imbatabilă ar fi SUA, nu ar reuşi să-i îngenuncheze pe musulmani fără aliaţi.Nu este raţional să sacrifici două state aliate politicii occidentale, în speranţa că întreaga lume islamică se va lăsa provocată. În asemenea ocurenţe riscurile ar fi imprevizibile şi imposibil de gestionat. Rezultatul scontat ar fi prăbuşirea dominaţiei islamice în Orientul Mijlociu şi racordarea acestuia la politica occidentală. Teoretic este posibil, deoarece e foarte uşor să supui ţări hărţuite şi slăbite de revolte interne. Pe de altă parte se poate produce şi reversul – consolidarea puterilor islamice în Orientul Mijlociu şi subminarea intereselor Occidentului în regiune.
Nimic inedit în evenimentele din Orientul Mijlociu. Nu este pentru prima dată când musulmanii se revoltă împotriva sărăciei şi cer libertăţi.Egiptul a fost hărţuit de revolte până la venirea lui Mubarak. Iranul, de asemenea, este un lider al protestelor, care sub pretextul îmbunătăţirii nivelului de trai, au ţintit mereu împotriva regimului. Inspiraţia libertăţii au trăit-o şi irakienii, nu o singură dată. Ocurenţe care prevestesc începutul declinului regimurilor islamice şi transformarea societăţii musulmane sub presiunea valorilor occidentale. Un decor similar a determinat şi colapsul sovietic. Şi atunci Occidentul era paralizat din cauza transformărilor rapide din spaţiul sovietic.Tentinţa spre libertate este naturală, un instinct care se manifestă mai devreme sau mai tarziu şi pe care astăzi musulmanii îl trăiesc intens. Problema este că lumea islamică nu este pregătită pentru libertate şi reforme democratice. Un regim vechi nu poate fi schimbat fără de oameni cu o mentalitate nouă. Or noii lideri ai ţărilor musulmane vor fi de sorginte ideologică veche. Cine poate garanta corectitudinea şi loialitatea intereselor lor faţă revendicările oamenilor – bunăstare şi libertate? Ce se va întâmpla după? Iată chestiunea care trebuie inclusă pe agenda politicii internaţionale. Deoarece conţinutul consecinţelor (pentru Occident) va fi determinat de modul în care vor fi gestionate evenimentele.
Articole asemanatoare:
- Wikileaks dezvăluie “Caracatiţa Orientală”
- Obama, intermediar în Orientul Mjlociu
- Atentat terorist dejucat în ţările scandinave
- Unde a dispărut gândirea raţională?
- Proteste violente în Tunisia
Loading ...
