Noi simulări arată că satelitul nostru natural, Luna, nu este numai unică în Sistemul Solar, ba chiar s-ar putea întalni foarte rar în Univers. În urma cercetărilor s-a stabilit, de asemenea, că mai puţin de 10% din planetele terestre au un satelit suficient de mare încat să ofere stabilitatea necesară dezvoltării vieţii.
Pământul se mişcă în jurul propriei axe, ceea ce cauzează schimbarea unghiului spre Soare, adică înclinaţia, cu puţin peste un grad de-a lungul a 1000 de ani. Dar aceste mici diferenţe sunt suficient de importante pentru a influenţa apariţia şi dispariţia erelor glaciare.
Luna este demult recunoscută ca fiind un important stabilizator al axei Pământului. Fără ea, astronomii au prezis că înclinaţia axei ar putea varia cu 85 de grade. Într-un asemenea scenariu, Soarele ar oscila între a fi direct deasupra Ecuatorului şi a fi direct deasupra polilor în decursul a catorva milioane de ani, o schimbare ce ar cauza dezechilibre climatice dramatice. Astfel de modificări au potenţialul să influenţeze dezvoltarea vieţii.
De ce satelitul natural al Pământului este unic în Sistemul Solar se poate înţelege mai bine din cunoaşterea modului cum acesta s-a format. În Universul timpuriu, sistemul nostru solar era foarte dinamic, fiind locul a nenumărate coliziuni. În această perioadă, un satelit s-ar putea forma în jurul unei planete doar pentru ca apoi să fie scos din nou de pe orbită de către un alt corp ce trece pe langa el sau îl izbeşte. “Impacturi multiple ar putea distruge sateliţii deja existenţi”, spune Sebastian Elser, un astronom al Universităţii din Zurich.
Pentru a deveni o parte stabilă a sistemului, corpul care loveşte planeta ar trebui să reprezinte ultimul impact major. În timp ce alte roci şi rămăşiţe continuă să lovească sistemul, ele trebuie să fie suficient de mici pentru a nu expulza noua lună formată.
Odată ce perioada violentă de formare s-a terminat, simulările arată că din 180 de planete, doar jumătate au ajuns să aibă un satelit. Dar majoritatea acestor sateliţi erau prea mici pentru a fi comparabili cu cei din sistemul Pământ-Lună, iar doar 15 perechi- în jur de 8 % – semănau cu sistemul nostru planetar.
În ce măsură apariţia vieţii depinde de o lună comparabilă cu a noastră este încă o problemă foarte mult dezbătută. Dar astronomii tind să caute sisteme care să semene cu cel al Pământului, pentru că acesta este un model în care viaţa a apărut cu siguranţă. Cercetările mai arată, însă că astfel de sisteme ar putea fi puţine şi foarte îndepărtate între ele.
