Din 1990 până azi, la fiecare tură de alegeri, românii au votat cu “personaje providențiale”, salvatori ai neamului care vin și scot țara din mizerie și o duc pe cele mai înalte culmi ale progresului, fără ca poporul să miște vreun deget. Cei care au îndrăznit să spună electoratului în față adevărul, adică faptul că prosperitatea se construiește în timp îndelungat, prin muncă și consecvență, au fost goniți fără milă de pe scena politică, ca niște trădători ai sfintelor idealuri strămoșești.
Partidele s-au conformat și au produs pe bandă rulantă super-eroi politici, iar mesajul transmis la fiecare tură de votare a fost unul apocaliptic, electoratul având de ales între eroul perfect care conduce forțele binelui și ființa demonică care dorește răul țărișoarei și nu trebuie lăsată să ajungă la putere. Iar oamenii au pus botul și au votat. Iar a doua zi după alegeri s-a dovedit că totul e un mare fâs.
La noi nu au existat campanii electorale cu lupte de idei, cu comparații între diferite programe economice și platforme politice, cu analize de proiecte și polemici pe bază de doctrine. La noi au fost urlete și înjurături, amenințări și minciuni, foarte mult apel la emoție și aproape zero rațiune. Poporul vrea show, nu logică. Un pic de pâine și mult circ, ăsta e secretul, pulimea e fericită!
Secretul succesului a fost mereu reinventarea pericolului catastrofal și crearea personajului providențial capabil să convingă prostimea că doar el poate rezolva problemele de viață și de moarte. Desigur, a fost importantă crearea unei tensiuni cât mai mari și a percepției unui risc iminent, pentru ca oamenii să fie motivați să iasă la vot, altfel exista mereu pericolul ca schema să nu mai funcționeze.
Spectacolul a început în 1990. Atunci personajul principal era Ion Iliescu. A fost, de altfel, singura dată când stânga (viitorul PSD) a avut un astfel de moment. După aceea, scenariul a fost mereu un PSD puternic și singur pe latura stângă, asociat cu comunismul, împotriva mai multor partide pe latura dreaptă, asociate cu atlantismul, care în lipsa realizărilor aveau ca singur argument pentru a câștiga teama de a nu ajunge “roșii” la putere. De câteva ori a funcționat, de câteva ori nu.
În anul de după revoluție, tovarășul Ilici a fost marketat ca disident anti-comunist și român adevărat, versus Rațiu “străinul” și Câmpeanu “burghezul”. Le-a mers, socialistul cu moacă umană a fost ales cu un procent record. Doi ani mai târziu, le-a ieșit din nou, dar cu un scor mai mic. Mineriadele n-au dat tocmai bine pentru imaginea de erou.
În 1996, personajul providențial a fost Emil Constantinescu, liderul dreptei care luptă cu neo-comuniștii. A funcționat, a fost ales, iar coaliția lui șubredă și eterogenă s-a spart în scurt timp. După încă 4 ani, a fost tras pe linie moartă și s-a făcut o greșeală, fiind aduși în față doi eroi – Isărescu și Stolojan – pierzându-se astfel focusul, astfel că bătrânul bolșevic a câștigat iar, culmea, având în turul doi chiar o largă susținere tot pe baza unui mesaj apocaliptic: teama de a nu ajunge președinte nebunul de Vadim.
În 2004 dreapta a fost mai coerentă, după un scenariu lacrimogen a venit călare pe cal alb Traian Băsescu, vechi socialist revopsit în popular-european, singura speranță împotriva sistemului ticăloșit condus de Adrian Năstase. Jackpot! Românii l-au votat, pentru a “trăi bine”. În 2009 a fost mai dificil, dar Băse a luat și al doilea mandat, din cauza slăbiciunii oponentului – Mircea Geoană, personaj neconvingător, acuzat de legături cu oligarhi, astfel că mesianismul a fost aplicat iar și a prins la limită.
2014 a fost anul când PSD era convins că poate câștiga pe baza rezultatelor economice a unui guvern relativ ok (la standardele joase românești), care a girat însă mulți corupți. Intră în scenă următorul salvator, neamțul care vine și scapă românia de hoți, omul calculat și serios care diferă de dâmbovițeni. Practic, manipularea trecuse la următorul nivel. Și a mers! Klaus Iohannis, sasul molcom, l-a învins pe olteanul arogant și șmecher, Ponta. A mai fost o eroină secundară – Monica Macovei, fost procuror comunist, care însă n-a reușit să genereze suficiente iluzii.
Suntem în anul domnului 2016 și deja lumea dă semne de plictiseală. Nu neapărat că s-au prins prea mulți de schema asta, dar oamenii sunt scârbiți și nu se mai prezintă la vot. Intră în scenă următorul competitor: Nicușor Dan, matematicianul olimpic, cavalerul civic, omul nou care e cu totul altfel decât politicienii ăia vechi, mânjiți, corupți și nașpa. Suntem în era internetului, deci e vândut tinerilor ca unul de-al lor. Hipsterii, naivii (deja mă repet), indecișii îl adoptă cu entuziasm.
Omul ajunge peste noapte la un partid cu 7-9% în sondaje, performanță pe care alte partide n-au reușit-o în două decenii, deși aveau filiale peste tot în țară, pe când USR a apărut din pix și practic nu există în afara câtorva orașe mari. Nu are rost să ne întrebăm de unde au avut finanțare. Nu e clar încă dacă acest partiduleț a fost făcut doar ca o remorcă pentru PNL, care-și pierduse credibilitatea în rândul anumitor grupuri sociale, sau liderul maxim e pregătit pentru o viitoare candidatură prezidențială. Rămâne de văzut.
Democrația românească a început cu Frontul Salvării Naționale și a ajuns la Uniunea Salvați România. Salvarea pare să fie laitmotivul politicii românești. Până când va mai funcționa? Nu știu. Dar se potrivește unui popor care și-a ales ca imn “Deșteaptă-te române”.
P.S. Orice legătură între cele de mai sus și cele șapte servicii secrete din țara noastră este pur întâmplătoare. Nici nu știu de ce am pomenit asta. M-o fi apucat și pe mine teoriile conspiraționiste…
