“Amintirile unei fete cuminţi” este un volum auto-biografic încăntător. Deşi scris din perspectiva autoarei deja maturizate, aspect trădat de reflecţiile sale filosofice pătrunzătoare inserate în povestire, vivacitatea amintirilor şi detaliile cu care descrie fiecare peroadă a vieţii sunt impresionante. De asemenea, analiza psihologică pe care o realizează fiecărui personaj din carte denotă o profunzime şi cunoaştere de sine revigorante, permiţându-i să nu poartă pică şi să nu învinovăţească pe nimeni pentru nimic. Oferind, în schimb, fiecărui gest şi comportament al oamenilor din jurul ei cauza justificată de personalitatea şi istoria personală, ea îşi permite în acest mod să îşi asume responsabilitate pentru propria viaţă.
Crescută în stilul conformist al burgheziei şi creştinismului mamei şi primind o educaţie literară bogată de la tatăl său cu aspiraţii artistice, dar având totodată o viaţă lăuntrică bogată, reuşeşte să se depărteze treptat de legile care au ţinut-o în “închisoarea fără gratii” de-a lungul tinereţii. Această înstrăinare spirituală de universul familial şi, în plus, de cel religios, îi aduce, în schimb, multă singurătate şi anxietate. Cufundată în studii şi diversele preocupări intelectuale proprii, se simte neînţeleasă de colegii de şcoală, de familie şi deopotrivă de prieteni. Însă, odată cu terminarea liceului şi începerea facultăţii, printr-un efort emoţional şi epuizată fiind de singurătate, se predă lumii gălăgioase a barurilor, a societăţii şi reuşeşte astfel să găsească oameni asemenea ei, pe Herbaud şi, în final, pe Sartre. Moartea celei mai bune şi poate unicei sale prietene din copilărie, Zaza, marchează capătul singurătăţii adolescenţei şi deschide un nou capitol din viaţa sa, care îi aduce libertatea mult sperată.
Simone de Beauvoir își prezintă povestea de tânără cu înclinaţii filosofice, cu o viaţă interioară zbuciumată, care caută să înţeleagă sensul lumii, adevărul şi pe sine. Încercând să-şi afirme egalitatea, întâi printre adulţi, ulterior printre bărbaţi, ea îşi caută locul printre oameni şi tânjeşte după înţelegerea atât de necesară a unui suflet asemenea ei. Idealismul, pudoarea şi necunoaşterea lumii o fac să întrezărească speranţa că îşi găseşte iubirea, dar păstrundu-şi mereu luciditatea şi orgoliul de sine, reuşeşte să treacă de iluziile tinereţii. Îl găseşte, în final, pe Sartre, alături de cale lumea primeşte o altă valenţă. “Erau multe de făcut: tot ceea ce îmi doream altădată: să lupt împotriva erorilor, să-l spun, să lămuresc lumea, poate chiar să o ajut să se schimbe.”. Încheie astfel volumul parcă ciclic, reluându-şi năzuinţele din tinereţe, dar pornind de la un nou nivel.