M-am născut în anul în care a apărut primul PC. Am crescut cu poveștile ceaușiste despre construirea utopiei comuniste, apoi am trecut la Star Trek și olimpiade de informatică. Tehnologia a fost la început un vis, apoi un concept abstract, iar pe urmă a devenit realitate.
Iar când am ajuns să am primul calculator acasă, mi s-au schimbat așteptările și pretențiile. Dorința de a trăi într-o societate digitală a devenit expectanţă. Dacă în anii ‘90 criza tranziției nu dădea mari speranțe, pe măsură ce timpul trecea ideea că statul se va informatiza a devenit ceva firesc.
Primele calculatoare au fost introduse în administrație în primul deceniu post-revoluționar, fiind folosite mai mult ca mașini de scris. În anii ‘2000 au început să vină și fondurile europene de pre-aderare, direcția părea să fie bună, aveam șansa să recuperăm în timp decalajul deja mare față de țările occidentale tehnologizate.
Dar lucrurile nu s-au întâmplat așa. Anii au trecut, în România au intrat tot mai multe milioane de euro pentru “digitizare”, pe hârtie totul arată frumos, dar în realitate… nu am ajuns prea departe.
În multe instituții ale statului e chiar mai rău decât în trecut. Pentru unii, informatizarea a însemnat crearea încă unui nivel birocratic. Dacă în trecut totul se făcea pe hârtie, acum se face pe computer, iar apoi încă o dată pe hârtie. Mulți funcționari și cetățeni au rămas cu impresia că asta înseamnă digitalizarea, niște muncă în plus și timp pierdut, fără beneficii clare.
Scopul introducerii tehnologiei înalte în administrație era tocmai reducerea birocrației, simplificarea proceselor, ușurarea interacțiunii dintre cetățean și stat, automatizarea multor sisteme, creșterea vitezei de lucru și reducerea erorilor. Aproape nimic din toate acestea nu s-au întâmplat. Iar vina nu este a calculatoarelor, cum cred unii.
De ce în alte țări se poate, iar la noi nu? Și nu mă refer la state bogate din vest, ci la unele foste comuniste. Exemplul clasic e Estonia, o țară baltică relativ săracă care a reușit să devină o poveste de succes în domeniu, fiind cel mai aproape de idealul unei societăți digitale, moderne și eficiente. Iar asta s-a realizat cu costuri mai mici decât la noi.
În România, după ce ne-am tot plâns că nu avem bani, am început să-i irosim când au apărut. S-au investit sume enorme în informatizare, cu rezultate foarte modeste. Care a fost “secretul” nostru? Banii s-au dus la firmele “băieților deștepți”, prin licitații trucate. Foști securiști specializați în domenii tehnice, cu conexiuni potrivite, au făcut profituri enorme din această nobilă acțiune de modernizare a statului român. Softurile au fost făcute în bătaie de joc, iar ca echipamente hardware au fost livrate cele mai ieftine chinezării, la prețuri mult supraevaluate. S-au băgat în joc și corporații străine, care ne-au vândut licențe inutile.
În final, contribuabilul a achitat nota de plată, politicienii s-au lăudat că am intrat în secolul XXI, iar administrația publică trăiește în zodia haosului, fiind afectate zilnic viețile a milioane de români.
Situația e atât de proastă încât în unele domenii va fi nevoie de noi investiții de multe milioane de euro pentru a reface de la zero ceea ce s-a făcut prost prima oară, pe bani foarte mulți. Tot noi, fraierii, vom plăti și de data asta.
Între timp ne lăudăm cu IT-iștii noștri, cu Silicon Valley de Cluj, cu corporatiştii din Pipera, dar când avem nevoie de o hârtie de la stat suntem nevoiți să facem cereri scrise, să ducem copii după acte, să stăm la cozi și să așteptăm multe zile… ca în urmă cu 50 de ani. Dar măcar în rapoartele către UE figurează că am ajuns pe noi culmi ale utopiei digitale.
