Motto: Uniţi, salvăm, până-n fund la taxatoare! 🙂
A fost odată, pe la 1900 toamna, un om pe nume Ion. Acest om lucra cu căcat. Mai precis, cu balegă, adică căcat de cal. Jobul său era să cureţe străzile oraşului de dejecţiile animalelor care trăgeau trăsurile.
Zi de zi, Ion îşi lua găleata şi lopata şi parcurgea uliţele mizerabile ale urbei, adunând fecalele cabaline. Când obosea, Ion se rezema în lopată, ridica privirea spre cer şi ofta prelung. Mirosul îl aducea însă repede cu picioarele pe pământ şi îşi continua munca, resemnat.
Existenţa lui nu era foarte fericită. Am putea chiar spune că avea o viaţă de căcat. Însă în acele vremuri de crunt capitalism mioritic, avea nevoie să-şi câştige cumva pâinea. Ceea ce a urmat însă peste doar câţiva ani l-a făcut să privească cu nostalgie această perioadă trecută şi încheiată, idealizată retrospectiv.
Căci, dragii moşului, au început să apară şi la noi, încet-încet, automobilele. Aduse din occidentul decadent, acestea erau gălăgioase şi scoteau mult fum. Aveau însă şi prostul obicei de a înlocui caii şi de a nu lăsa în urmă căcat pe străzi.
Astfel, bietul Ion a ajuns să-şi piardă slujba, fiind o victimă a nemilosului progres tehnologic. El nu înţelegea cum pot prefera oamenii acele maşinării diavoleşti, deloc eco şi bio (nu folosea chiar aceste cuvinte pe vremea aia, dar înţelegeți voi), în locul majestuoaselor animale de tracţiune, folosite de mii de ani.
Situaţia i s-a părut nedreaptă lui Ion şi nu şi-a mai revenit niciodată după această schimbare absurdă, făcută evident doar pentru a oropsi oamenii muncii. Cu speranţa deşartă că cetăţenii urbani vor reveni la vechile obiceiuri sau măcar îi vor acorda un ajutor social, şi-a trăit restul anilor refugiat în alcool şi dispreţ faţă de modernitate.
Un secol a trecut şi oamenii au uitat povestea lui Ion. Strănepotul său, Dorel, meseriaş de mare calibru, a ajuns cunoscut în alte circumstanţe. Dar nu despre el dorim să vorbim în continuare, ci despre tanti Lenuţa, a cărei singură calitate ce o predispune să apară aici este funcţia sa, de vânzătoare de bilete pentru autobuz.
Decenii întregi din viaţa ei au trecut lin şi totul părea să meargă bine, spre o binemeritată pensie. Se trezea la prima oră a dimineţii şi mergea la muncă. Se încuia într-o gheretă minusculă şi timp de 8 ore vindea mici bucăţi de hârtie colorată, ca un roboţel. Uneori se enerva pe clienţii nesimţiţi care pretindeau ca ea să aibă mărunţiş pentru a le da rest sau care o deranjau de la completat integrame, în zilele mai lejere.
Deşi ceea ce lucra nu-i oferea mari satisfacţii, era totuşi un loc de muncă sigur, stabil şi plătit decent. Nu avea cum să bănuiască că urgia se va abate şi asupra vieţii sale în scurt timp. Căci, doamnelor şi domnilor, lumea s-a schimbat, joburile repetitive şi extrem de simple au fost tot mai multe automatizate, iar biletele de autobuz au început să fie vândute de maşinării, care nu cereau salariu, nu făceau mofturi şi erau disponibile la orice oră din zi şi din noapte.
Sărmana tanti Lenuţa n-a înţeles cum de nu mai este apreciată importanta ei muncă. Cine ar prefera oare interacţiunea rece şi complicată cu un dispozitiv electronic în locul atingerii calde, umane a unei vânzătoare profesioniste? Ca şi precursorii ei însă, a fost nevoită să accepte soarta necruţătoare, blestemând în sinea sa povara contemporaneităţii.
Spre deosebire însă de oneştii angajaţi deveniţi inutili în urmă cu un veac, tanti Lenuţa avea o puternică susţinere populară. Pe forumuri şi în pieţe se adunau mii de tineri, dezgustaţi de lumea actuală. Nu e normal ca tehnologia să înlocuiască oamenii, spuneau ei. Vrem locuri de muncă, vrem ca statul să ne ajute, strigau ei.
Tanti Lenuţa era şi ea convinsă că nu este normal să i se ceară să înveţe o altă meserie. Societatea are datoria de a-i asigura traiul, dacă nu o mai doreşte în rolul pentru care s-a pregătit. Nu mai e ca pe vremuri, zicea dânsa cu regret! Altădată aveai o slujbă de la terminarea şcolii şi până la pensie, nu-ţi cerea nimeni să te perfecţionezi, să înveţi lucruri noi, să lucrezi cu tehnica modernă sau să-ţi schimbi domeniul de activitate.
Cine-o fi de vină pentru aceste tragedii umane? Capitalismul cel rău, care aduce schimbare? Bogaţii, că nu i-am taxat suficient pentru a oferi tuturor un venit minim garantat? Ştiinţa şi tehnologia, care ne dezumanizează şi ne fac sclavii tonomatelor? Politicienii corupţi, care nu fac destule pentru ca poporul să se simtă ocrotit de vijelia progresului?
Cine poate şti? Un lucru este însă clar: în zilele noastre, dacă rămâi mereu la fel, nu mai poţi trăi fericit până la adânci bătrâneţi. Pentru că atât în lumea animală, cât şi în societăţile umane, evoluţia înseamnă adaptare.
