În această noapte (după fusul orar al României) vom afla cine este noul preşedinte al Statelor Unite ale Americii. Campania americană a generat mult interes, nu doar pe plan intern ci şi internaţional, chiar şi în mica noastră ţară periferică şi (în pofida părerii unora) lipsită de importanţă „geostrategică”. Faptul că SUA domină încă scena mondială este relevat clar în aceste zile, în care toate publicaţiile importante de pe glob urmăreau confruntarea electorală americană, pe când schimbarea liderului din China, care va avea loc tot în această săptămână, a produs mult mai puţină vâlvă.
Sondajele arată că cei doi candidaţi principali se află la distanţă foarte mică în preferinţele votanţilor, actualul preşedinte având un uşor avantaj. Dacă ar fi însă să fac un pronostic pentru alegerile de azi, aş spune că şansele ca democratul Barack Obama să rămână în funcţie sunt foarte mari, candidatul republican Mitt Romney nereuşind să-i convingă pe alegători că reprezintă o schimbare reală.
Criza financiară a început în 2008 în Statele Unite, iar economia americană nu şi-a revenit cu adevărat de atunci. Deşi au existat creşteri modeste în ultimii ani, problemele structurale cu care se confruntă sunt grave. Deficitul bugetar este imens, iar datoriile externe au ajuns la cote enorme şi cresc în continuare. Şomajul este ridicat, iar starea de spirit a populaţiei e destul de proastă.
Nici democraţii şi nici republicanii nu au soluţii concrete pentru ieşirea din această situaţie. Ambilor candidaţi le este teamă să spună electoratului adevărul în faţă, şi anume că sunt necesare reduceri drastice de cheltuieli pentru a rezolva criza economică. Discursurile lor sunt demagogice, ceea ce determină mai mult de jumătate din americanii cu drept de vot să nu se prezinte la urne.
Propunerile de reduceri ale costurilor guvernamentale înaintate Congresului de reprezentanţi ai celor două mari partide au fost foarte modeste, aducând de fapt doar o scădere treptată a deficitului pe parcursul multor ani, ajungându-se la un echilibru bugetar doar pe termen lung şi fără a rezolva problema datoriilor.
Fiecare nou-născut din America poartă în spate povara a câtorva zeci de mii de dolari, pe care îi are de plătit ca moştenire din partea părinţilor şi bunicilor săi. Programele de protecţie socială, sectorul medical de stat şi sistemul de pensii sunt în criză şi riscă să rămână fără bani; armata are costuri uriaşe, mărite şi prin implicarea în războaie lungi şi inutile, precum cele din Afganistan şi Irak. Unii analişti avertizează deja că SUA vor avea soarta Greciei dacă nu fac o schimbare radicală de politică economică, fiind salvate doar de faptul că dolarul este principala monedă de schimb pe plan global.
Barack Obama şi Mitt Romney nu îşi permit să susţină o austeritate bugetară drastică, pentru că aceasta ar afecta voturile primite de la grupurile sociale specifice care îi susţin. Actualul preşedinte propune creşterea chetuilelilor medicale (prin reforma în sistemul de sănătate care va oferi asigurare pentru toţi cetăţenii americani) precum şi investiţii mai mari în educaţie; contra-candidatul său sprijină o mărire a cheltuielilor militare, argumentând că America este pândită de numeroase pericole externe. Ambii candidaţi se bazează pe cifre nerealiste, susţinând ficţiuni doar pentru a fi pe placul votanţilor.
Barack Obama este sprijinit de minorităţi şi grupuri sociale defavorizate, cărora este nevoit să le crească mereu ajutoarele sociale. Mitt Romney are în spate neo-conservatorii militarişti şi fanaticii religioşi din sudul Americii, dornici de o politică externă expansionistă. Niciunul nu este preocupat de libertăţile individuale, afectate de măsurile de securitate luate după atentatele de la 9/11.
Obama a avut un mandat slab, în care nu şi-a respectat o mare parte din promisiunile făcute, iar obţinerea Premiului Nobel pentru pace nu l-a determinat să renunţe la politica militaristă. Ar putea fi cu greu însă învins de Romney, un personaj şters, incapabil să se diferenţieze pe chestiuni importante, care nu a preluat grupul mare de susţinători a lui Ron Paul, nu s-a distanţat de grupurile ultra-conservatoare din partidul său şi în plus are handicapul religiei mormone, uşor de ridiculizat.
Ambii candidaţi sunt finanţaţi un mic grup de bancheri, care au fost salvaţi de la faliment prin intervenţie guvernamentală în urmă cu 4 ani. Când aceleaşi grupuri de lobby fac donaţii în ambele părţi, este o iluzie să te aştepţi la politici diferite. Dezbaterile publice sunt acaparate de teme diversioniste, precum căsătoriile gay sau avorturile, menite să abată atenţia publicului de la problemele grave pe care le are federaţia, la care cei doi favoriţi nu au soluţii concrete şi diferite.
În acest timp, monopolul instituit de către cele două partide istorice se păstrează, este aproape imposibil pentru alţi candidaţi de la partide mici sau independenţi, cu opinii diferite şi chiar cu propuneri fezabile să ajungă în atenţia publicului . Doar internetul a mai oferit un spaţiu de exprimare pentru aceştia, insuficient însă pentru a înclina serios balanţa în cadrul alegerilor, astfel că americanul de rând şi-a păstrat prejudecata că are de ales întotdeauna doar între două persoane, oferite de aceleaşi grupuri de interese.
O alternativă reală ar fi Gary Johnson, candidatul libertarian, fost guvernator al statului New Mexico, cu un palmares foarte bun, cotat însă cu doar 6% din intenţiile de vot. El susţine măsuri aprobate de majoritatea americanilor, dar ignorate de cei doi pretendenţi principali la Casa Albă: retragerea trupelor din conflictele externe, anularea Patriot Act, legalizarea marijuanei, a prostituţiei şi a jocurilor de noroc etc.
Ceilalţi candidaţi sunt chiar şi mai puţin cunoscuţi de electoratul american, cum ar fi: Jill Stein (Partidul Verde), Virgil Goode (Partidul Constituţionalist), Rocky Anderson (Partidul Justiţiei), Stewart Alexander (Partidul Socialist). Sistemul este total defavorabil noilor veniţi, partidelor mici şi independenţilor, astfel că pretenţiile americane privind modelul de democraţie sunt exagerate. O persoană are şanse realiste de a fi candidat doar dacă dispune de mulţi bani sau de finanţatori importanţi şi alege unul din cele două partide mari. În plus, sistemul de vot este arhaic, rămânând practic la fel ca în secolul XIX, cu delegaţi aleşi în fiecare stat care la rândul lor votează pentru preşedinte într-o reuniune finală, astfel că este posibil ca câştigătorului numărului cel mai mare voturi în total să nu fie ales şef al statului dacă are mai puţini delegaţi favorabili, cum s-a întâmplat în cazul alegerii lui George W. Bush în anul 2000.
Cetăţenii americani nu au alternative reale, astfel că alegerea de azi este irelevantă, nimic esenţial nu se va schimba în politica internă sau externă a Statelor Unite. Deziluzia în rândul populaţiei este însă în creştere, iar odată cu ea se înmulţesc numărul celor care vor o reformare reală sau o schimbare totală a sistemului, în special datorită posibilităţilor de comunicare şi exprimare oferite de internet. Politicienii nu vor putea să mai ignore pentru mult timp acest trend, iar dacă o vor face ar putea avea parte de surprize în următorii ani.
