România este mereu o zonă paradoxală. Deși în statistici nivelul de trai crește de la an la an, în practică populația este debusolată și lipsită de speranță.
În ultimii 16 ani, economia românească a crescut mult. Toți indicatorii arată că atât veniturile cât și calitatea vieții oamenilor s-au îmbunătățit substanțial, de la salariul mediu și obiceiurile de cumpărături până la calitatea mașinilor, spațiul locativ și vacanțele. România nu a mai avut o asemenea perioadă de progres și recuperare a decalajelor față de occident de la sfârșitul ultimul război mondial.
Cu toate acestea, percepția publică este total diferită. Oamenii sunt apatici, sictiriți, fără încredere în viitor. Nivelul de fericire, raportat de cetățeni, este scăzut, românii se consideră un popor sărac, bătut de soartă, condus de politicieni corupți, fără perspective și fără șanse de a elimina decalajul față de vestul Europei.
Mă întreb de unde apare această diferență între cifrele concrete și părerile oamenilor despre situația lor. Să fie oare statisticile mincinoase? În țara noastră mereu apare această suspiciune. Însă instituțiile străine, investitorii, companiile locale, turiștii și emigranții care se reîntorc după mulți ani acasă confirma progresele rapide petrecute aici.
Să fie subiectivismul normal al cuiva care trăiește schimbarea și nu o poate evalua obiectiv, din exterior? Posibil, însă ai crede că după un număr de ani s-ar observa totuși niște trenduri, chiar și de către cei din interiorul lor, însă sondajele rămân la fel de pesimiste.
Să fie faptul că încă suntem foarte săraci, iar inegalitățile între diferite grupuri sociale au crescut față de perioada comunistă? Posibil și asta, mai ales că percepția cea mai negativă este la păturile defavorizate ale societății, care nu s-au adaptat la tranziția spre capitalism, în special persoanele în vârstă, pentru care căderea vechiului sistem a fost un șoc din care nu și-au revenit niciodată și își idealizează propria tinerețe.
Să fie clasica mentalitate mioritică, de neam defetist, fatalist, aflat „sub vremi”, oropsit de destin, înconjurat mereu de forțe ostile, care nu își imaginează că ar putea într-adevăr să ajungă vreodată la liman? Probabil că și asta are o contribuție. Râmăne de văzut dacă mentalul colectiv evoluează sau nu, dacă generația post-comunistă gândește diferit de cea a bunicilor nostalgici ai ceaușismului.
Să fie oare și obiectivele nerealiste pe care mulți le au? După căderea regimului comunist, majoritatea românilor se așteptau la o convergență rapidă cu partea capitalistă a continentului nostru, sperau să trăiască ca în Germania în doar câțiva ani, fără să depună eforturi prea mari. Desigur că asta nu s-a întâmplat și nu se va întâmpla prea curând, astfel că nu este apreciată creșterea avută, deși a fost considerabilă.
Să fie și contrastul care persistă încă dintre realitățile românești și spațiul occidental, mai ales după ce mulți români au avut șansa să călătorească și să lucreze acolo? Probabil că așa e, auzim des oameni care se plâng că peisajul se schimbă brusc după ce ies din țară și se simte acut diferența de dezvoltare și civilizație.
Mai pot fi multe alte cauze. Să spunem despre români că se plâng fără motiv ar fi exagerat, jignitor chiar pentru un popor care a suferit mult, iar dacă uneori face alegeri greșite are scuza ignoranței, a nivelului încă scăzut de educație, care-l predispune la a fi manipulat.
Putem însă să popularizăm faptul că există speranțe, că România se schimbă în bine, sub ochii noștri, cu noi în ea și mai ales cu contribuția noastră. Nu e vorba de gândire pozitivă sau de optimism nepragmatic, ci de o evaluare realistă a țării în care trăim. Poate uneori e mai motivant pentru oameni să știe că lucrează pentru un viitor mai bun, că chiar ne îndreptăm în acea direcție, lent dar sigur.
Puțin din viziunea pozitivă asupra progresului, forțată înainte de 1989, putea fi păstrată, la cote mai rezonabile. Nu vom trăi ca nemții în următorii 10 sau 20 de ani, dar nu suntem chiar atât de departe de ei. Iar dacă pe unii azi nu-i încălzește cu nimic că vom ajunge acolo peste încă o generație, ar putea măcar să se gândească la copiii lor și le dea ocazia să respire aerul normalității, nu să viețuiască mereu în țara miștoului, scârbei și resemnării.
