Un drum asfaltat se desprinde din şoseaua naţională spre dreapta şi, trecând peste Crişul Alb, ne conduce după 2 km în satul Ribiţa. La intrarea în localitate, în semnele săpate în piatra unui monument istoric glăsuiesc:
„Revoltaţi peste măsură de suferinţele îndurate, răsculaţii la 28 octombrie 1784 sub conducerea lui Marcu, Gheorghe Crişan a făcut praf şi cenuşă curţile nemţeşti din Ribiţa. Aici s-a prăbuşit puterea familiei Ribikzey, stăpânitorii Zarandului, urmaşii maghiarizaţi ai voievodului Ladislau Iosif, ctitorul mănăstirii ortodoxe de la anul1412 din Ribiţa.”
Ribiţa a jucat în vremurile de demult şi un important rol administrativ, fiind amintită la 1444 drept sediu al uneia dintre districtele Comitatului Zarand. Tot aici, la 1709, au avut loc lupte crâncene între lobonţi şi curuţi, aceştia din urmă fiind înfrânţi şi alungaţi din regiune. Tot aici întâlnim o interesantă construcţie – biserica monument istoric. Pe peretele bisericii apar ctitorii: jupânul Vladislav, jupânul Miclăuş şi jupâniţa Ana, fiica lui Vladislav. Pisania mai cuprinde şi numele jupâniţei Ana, soţia lui Vladislav, Sara, soţia lui Miclăuş, şi a lui Vlad, fratele lui Vladislav.
Spre deosebire de ctitorii de la Crişcior, cei de la Ribiţa sunt pictaţi în costume ţărăneşti cuţundre lungi, cu părul împletit şi retezat pe frunte. Jupâniţa Ana a fost pictată într-un costum românesc local, asemănător cu cele purtate aici în această regiune. Şi jupânii de la Ribiţa, fiind înnobilaţi şi primind numele de Ribikzei, s-au îndepărtat de la rădăcina lor, devenind străini poporului din sânul căruia s-au ridicat. Pentru acest lucru au fost crunt pedepsiţi de către oamenii lui Crişan.
Urmând valea ce trece prin localitate în amonte, după 3 km ajungem la hotarul de NE al aşezării, acolo unde drumul se ramifică în două. Primul urmează mai departe direcţia nord şi duce la casele din Ribicioara de Jos şi apoi la Ribicioara de Sus, unde pot fi văzute vechi biserici din lemn. În dreapta acestui drum, lângă pârâul Sarba, a fost descoperit în 1974 un interesat tezaur monetar feudal compus din 414 monede de argint. Acestea erau aşezate într-un vas de ceramică şi ascunse la rădăcina unui copac. În urma studiilor întreprinse de specialişti s-a stabilit că monedele care compuneau tezaurul feudal provin atât din Transilvania, Ungaria, Rusia şi Lituania cât şi din ducatele Brandenburg Neumark şi Liegnitz Brieg din Silezia.
Caracterul eterogen al tezaurului demonstrează în primul rând relaţiile comerciale pe care le-a întreţinut Transilvania cu statele vecine, iar data ultimei monede, anul 1592 (denarii de la Rudolf al II-lea nr. 375,377) dă o indicaţie asupra ascunderii monedelor, care a avut loc în acel an sau la sfârşitul anului următor.
Revenind la intrarea în comuna Ribiţa, lângă troiţa de piatră urmăm drumul modernizat ce se strecoară spre dreapta, pe sub coasta prelungă plantată cu pomi fructiferi. Aici, pe clinele acestui deal era locul de execuţie prin spânzurătoare a iobagilor în timpul revoluţiei de la 1848.
Înainte de a intra în satul Crişan, locul de baştină al unuia dintre cei trei martiri de la Balgrad, trecem pe lângă pârâul Mănăstirii. În popor se păstrează până în zilele noastre tradiţia despre existenţa unei mănăstiri pe acest pârâu, lăcaş care în timpul reprimării răscoalei din 1784 a fost ars până în temelii de către armatele imperiale, iar clopotele au fost aruncate într-un mic eleşteu din apropiere.
Din documentele vremii reiese că această mănăstire s-ar fi constituit în jurul anului 1500, însă de-a lungul anilor ar fi necesitat unele reparaţii pentru întreţinerea în bune condiţii. În paralel cu mănăstirea, în local mai funcţiona şi o şcoală în care învăţau copiii satului. „Tot atât de veche, cel puţin ca acestea – deci în sec. al XVIII-lea erau şcolile mănăstireşti de Prislop, Plosca, Silvaşul de Susşi Vaca (Crişan), ultimele două recunoscute prin rescriptul împărătesc din 1785 pentru îngrijirea sufletelor şi creşterea pruncilor”.
Despre existenţa acestei mănăstiri ne apar semnale în multe documente ale vremii. Astfel apare un „Contractpentru repararea Mănăstirii Vaca” încheiatîn 19 februarie 1759 la Zlatna de către Pavel Aaron, vlădica Făgăraşului.Acest document apare menţionat în lucrarea lui Ştefan Meteş. Faima acestui lăcaş religios era imensă datorită faptului căera singurul în zonă, iar clopotele răsunau la mare distanţă chemând oamenii locurilor la rugăciuneşi împăcare.
În perioada anilor 1970 – 1980 specialiştii în forări la mari adâncimi au explorat heleşteul din apropierea locului unde a existat mănăstirea căutând să descopere acele clopote despre care se spune că ar fi căzut în mlaştina respectivă. Cu toate eforturile făcute nu s-a găsit nimic, iar vârstnicii locului spun că ele au fost topite de către armata ungurească şi transformate în tunuri.
Deşi generalul Bukow a distrus multe lăcaşuri de cult creştin ortodox, nu este sigur căşi această mănăstire ar fi căzut pradă armatei sale. Se spune chiar că toţi călugării din mănăstire au fost ucişi sau izgoniţi, mănăstirea trecând în posesia unităţii, însă după izgonirea lor, mănăstirea s-ar fi degradat în timp, dispărând după câteva sute de ani ca şi cum ar fi existat. Deşi sunt atâtea variante este cert un singur lucru: mănăstirea a existat, iar în locul ei a rămas o cruce de piatră care indică locul unde se afla sfântul altar. De altfel, în acest loc s-au făcut multe săpături arheologice descoperindu-se monede vechi, vase de ceramică precum şi câteva morminte unde se aflau osemintele unor dispăruţi, probabil călugării care slujeau acolo.
În primăvara anului 1990 doi călugări care îşi aveau obârşia în zona Munţilor Apuseni, dar slujeau la mănăstiri prin Moldova, din proprie iniţiativă, au hotărât reclădirea din temelii a mănăstirii, a chiliilor şi a altor aşezări auxiliare.Cu sprijinul locuitorilor din satele comunei, din împrejurimi, a unor intreprinderi industriale cu pondere în economianaţională, a unor credincioşi din toatăţara care au contribuit atât valoric câtşi material, lucrările au fost demarateşi după câţiva ani de muncă s-au construit parţial obiective culminând cu o frumoasă biserică având hramul Naşterea Maicii Domnului.
Din satul Crişan, un drum forestier duce înDumbrava de Jos şi Dumbrava de Sus. Aceste aşezări sunt vestite pentru îndeletnicirea locuitorilor: confecţionarea fluierelor.
Autori: Realizatori:
Înv. Dan Başa, Şcoala Primară Brotuna
Înv. Lelica Daniela Toma, Şcoala Primară Ciungani
