Povestea lui Claudiu

“Poveste” e poate prea mult spus, pentru că nu ştiu multe despre el, pot să redau aici doar câteva fragmente din scurta perioadă în care ne-am intersectat. Cine este Claudiu? Singurul meu coleg din clasa I care era ţigan.

Da, ţigan, nu rom. Pe vremea aceea nici nu ştiam ce înseamnă rom, după cum majoritatea celor de această etnie nu ştiau. Era cu un an înainte de Revoluţie şi unele subiecte nu se discutau în public; drepturile minorităţilor era unul dintre acestea.

Aveam prejudecăţi faţă de ţigani. Nu ajunsesem singur la nişte concluzii, experienţa mea era zero în această privinţă; pur şi simplu aşa fusesem educat. Este oarecum paradoxal, pentru că provin dintr-o familie multi-etnică, în care românii au convieţuit cu maghiarii de-a lungul mai multor generaţii, presupunându-se deci că toleranţa este implicită; era, într-adevăr, între cele două etnii pomenite, unde micile şicane nu degenerau niciodată în ceva serios, însă în privinţa ţiganilor toate rudele mele aveau prejudecăţi similare (şi încă le mai au).

Nici faptul că provin dintr-o familie de intelectuali n-a ajutat prea mult – poate doar pentru a-mi cultiva aversiunea faţă de violenţă fizică. Însă în acele prime zile de şcoală, timorat în faţa atâtor oameni noi, adus într-un mediu perceput ca ostil, prezenţa unui ţigan era de-a dreptul exotică.

Nu l-am abordat pe Claudiu; eram amândoi introvertiţi – probabil din motive diferite. Am fost însă nevoit să o fac, la insistenţele învăţătoarei mele. Era o doamnă extraordinară, cu adevărat pasionată de munca ei şi dornică de a ne ajuta să facem primii paşi pe cărarea cunoaşterii.

Mă plictiseam la şcoală; ştiam să citesc destul de bine şi avea câteva noţiuni de matematică. Nu fusesem forţat să le învăţ, pur şi simplu îmi plăcea să fac asta încă de mic. După câteva luni de şcoală, exasperată de lipsa mea de atenţie şi preocupată de dificultăţile evidente pe care Claudiu le avea, învăţătoarea a găsit soluţia: m-a rugat să-l ajut să înveţe să citească.

Am fost uimit de această idee, dar nu am putut refuza. Era primul meu contact direct cu un ţigan, iar mintea mea era plină de poveştile negative auzite de la persoanele apropiate. Cu toate acestea, el era doar un copil timid, probabil cu probleme în familie, sărac şi ruşinat de situaţia lui (restul colegilor aveau o situaţie materială destul de bună).

Am avut atunci prima din şirul de experienţe care m-au învâţat să privesc orice om cu speranţă şi încredere, fără preconcepţii şi prezumţie de vinovăţie. Deşi am trecut prin nenumărate dezamăgiri în cei peste 20 de ani care au trecut, totuşi nu mi-am pierdut cu totul această postură oarecum naivă pe care o adopt când cunosc o nouă persoană.

Nu am petrecut mult timp cu Claudiu; l-am ajutat doar să descifreze literele, arătându-i planşe cu animale şi cerându-i să-mi spunăcu ce litere începe denumirea acestora. E ciudat că mi-a rămas atât de puternic în minte, după atât de mult timp, această scenă.

Nu cred că am merite deosebite, nu susţin nici pe departe că i-aş fi schimbat radical viaţa acestui om. Am avut însă şi eu o mică contribuţie la devenirea lui. Claudiu s-a mutat din şcoala noastră după primul an, dar – după ce învăţătoarea pusese mult suflet pentru a-l ajuta – reuşise să înveţe să citească.

Nu ştiu ce face acum. L-am mai văzut o singură dată, după câţiva ani, când eram încă la şcoală. Locuia pe o straduţă îngustă din centru, într-un bloc interbelic destul de părăginit; era în curte şi se juca cu alţi copii. Îşi păstrase însă sfiala din gesturi şi sinceritatea pe care o văzusem în ochii lui. Sper că a reuşit să depăşească stereotipurile etniei sale…

Mi-am amintit de el văzând cu tristeţe ura care se revarsă împotriva ţiganilor pe nenumărate site-uri şi forumuri româneşti. E greu, într-adevăr, să schimbi un adult şi nu poţi să-l absolvi de responsabilitatea pe care o are pentru faptele sale doar din cauza unei copilării nefericite. Este însă atât de trist să nu ajuţi un copil…

Nu există o “predispoziţie genetică” colectivă nici pentru hoţie sau crimă, nici pentru inteligenţă şi seriozitate. Sigur că există indivizi care au astfel de trăsături din naştere (psihopaţi sau savanţi), dar sunt câteva cazuri extreme, în niciun caz nu se aplică la nivel de grup social (rasă sau etnie).

99% din ceea ce suntem ţine de părinţi, educaţie şi mediul social în care am crescut. E groaznic să vezi oameni cu potenţial, copii cu dorinţa de a face lucruri mari şi de a înţelege lumea, care ajung nişte adulţi infractori sau bolnavi psihic, din cauza anturajului în care au crescut! Îmi dă acea senzaţie oribilă de pierdere a inocenţei, pe care o ai când vezi un copil violat de un pedofil; doar că societatea pedepseşte (de cele mai multe ori) abuzurile fizice şi rămâne indiferentă la cele psihice.

Nu doresc soluţii colectiviste. Casele de copii sau centrele de plasament, instituţii ale statului care în teorie trebuiau să ajute nişte copii amărâţi, nu sunt decât nişte pepiniere de infractori, unde abuzurile de toate felurile se ţin lanţ. N-am scris pentru politicieni, ci ce pentru voi, cei care credeţi în umanitate.

Chiar şi un gest mărunt poate transforma pe termen lung viaţa cuiva – mai ales dacă este urmat de altele, făcute de alţi oameni. O faptă bună poate declanşa un soi de “efect al fluturelui”, o serie cumulativă de situaţii aparent banale care să ducă în final la un rezultat total diferit. Merită însă să faci acest gest, pentru că “rezultatul final” este viaţa unui om!