În urmă cu câţiva ani, Andrei Gheorghe scria într-un editorial că singurul oraş cu adevărat urban din România este Bucureştiul. Nu sunt un fan al lui Andrei Gheorghe, dar m-a marcat această afirmaţie. Dacă în prima fază am avut o tentativă de respingere, considerând că nu este decât o mostră de superioritate tipică pentru un mitic snob şi îngâmfat ca el, analizând mai în profunzime ideea, am ajuns la concluzia că avea dreptate, ba mai mult, eu aş spune că nici măcar capitala nu este un oraş adevărat, cel puţin nu în sensul european al cuvântului.
Am spus oraş, nu metropolă – asta ar fi deja o exagerare pentru România, ţara unde tot omul este frate cu codrul şi se poartă ca-n codru, oriunde s-ar afla. Nici municipiu nu-mi place, îmi rezonează încă în memorie pronunţia răposatului dictator („muncipiu”) şi astfel cuvântul capătă o conotaţie comunistă, poate nemeritată. Cert este oricum că foarte multe comune au devenit peste noapte oraşe şi foarte multe oraşe au fost ridicate la rang de municipii în ultimii 21 de ani doar pe criterii politice, pentru a satisface nişte orgolii locale ale unor şefuţi de partid.
Când aud de Bucureşti, „micul Paris”, sau de Timişoara, „mica Vienă”, ma pufneşte râsul – în mod evident sunt replici ale unor persoane care nu au fost nici la Paris, nici la Viena. Oraşele româneşti sunt semi-rurale, cu multe străzi neasfaltate, cu periferii murdare şi sărăcăcioase, fără utilităţile de bază (apă, canalizare, curent) care în statele occidentale există şi în ultimul sătuc. Fauna urbană – îmi cer scuze, vroiam să spun locuitorii oraşelor patriei – aciuată în blocuri gri în perioada socialismului glorios, nu şi-a uitat în totalitate obiceiurile rurale. Dezrădăcinaţi din satele lor de baştină, aduşi la oraş mai mult sau mai puţin forţat, înghesuiţi în nişte cutiuţe strâmte de beton fără vreo educaţie prealabilă, puşi în slujbe rudimentare şi dezumanizante de comunişti, concediaţi şi siliţi să trăiască de azi pe mâine din joburi mizere, şmenuri şi ajutoare, aceşti oameni sunt majoritatea tăcută, grosul românilor, prezenţi în jurnalele de ştiri doar cu ocazia unor evenimente tragice, dar niciodată pentru a li se cere onest părerea.
Cineva numea aceşti oameni cu dispreţ: „ţărăşani”. Se vorbea despre ei peiorativ în talk-show-uri, ca fiind vinovaţi pentru alegerea lui Iliescu, Funar şi, mai nou, Băsescu. Ei sunt cei care dau culoare urbelor româneşti şi tot ei sunt motivul pentru care oraşele noastre sunt semi-urbane (ca să nu zic sub-urbane). În marşul forţat spre industrializare din cei 45 de ani ai „epocii de aur”, ei au fost nişte victime colaterale. Pentru ei nu există soluţii, doar demagogie ieftină din partea politicienilor şi oripilare plină de superioritate a unor intelectuali fiţoşi. Dar fără ei nici oraşele româneşti nu pot deveni urbe europene şi nici România nu poate ajunge o ţară civilizată!
Până atunci, rămânem cu uliţele pline de căruţe şi vaci de la sat, cu suburbiile rezidenţiale ale oraşelor unde iarna e gheaţă, primăvara, noroi şi vara, praf, cu căsuţele dărăpante în spatele cărora orăşenii cresc găini şi porci, cu maidanele pline de gunoaie, cu cartierele incolore, cu toate zidurile pline de înjurături scrise cu graffiti, cu întunericul de pe casa scărilor şi lifturile mirosind a pişat, cu România eternă, dar prea puţin fascinantă pentru cei obişnuiţi deja cu ea.
Mare dreptate ai.
Problema e cum sa rezolvam aceasta situatie…
Oare saracia nu ne trage inapoi?