Metoda clasică (Knudsen) de măsurare este aceea de a determina clorurare prin titrare cu soluţie de nitrat de argint (Strickland şi Parsons, 1972) şi apoi de a calcula salinitatea după o formula.
În practică este considerată rezonabilă o precizie de ± 0,02 care poate fi îmbunătăţită dacă se are grijă în special şi se dublează numărul titrărilor. Un operator grijuliu poate titra 50 de mostre pe zi. Trebuie amintit că această metodă este una volumetrică de aceea salinitatea este definită gravimetric (prin masă). În consecinţă este necesar fie să corectăm deviaţiilor temperaturii soluţiilor de la standard, fie să facem titrările într-o cameră cu temperatură controlată. Această metodă de titrare este practică, dar nu este convenabil de folosit la bordul unei nave.
Estimarea salinităţii din conductivitatea electrică prin metoda unei punţi de curent alternativ era folosită de Paza de Coastă a Americii pentru Internaţional See Patrol în partea de vest a Atlanticului de Nord încă de prin 1930. Această metodă n-a mai fost folosită pe scară largă de mulţi ani datorită costului ridicat pe care-l cere echipamentul. Acest lucru se întâmplă datorită faptului că conductibilitatea este o funcţie de temperatură şi de salinitate care necesită păstrarea mostrelor la o temperatură constantă (± 0,001 K) în timpul măsurătorii.
Totuşi, îmbunătăţirile aduse circuitelor şi echipamentelor au încurajat un anumit număr de laboratoare să folosească această metodă din 1956 la o acurateţe de ± 0,003. Această metodă este cu mult mai bună decât metoda titrării şi dă posibilitatea de a distinge masele de apă care nu puteau fi distinse anterior. Unul din avantajele mari ale salinometrului electric este acela că foloseşte o metodă care este mult mai puţin obositoare pentru operator decât metoda titrării. Totuşi folosirea variaţiei caracteristicilor electrozilor de platină a pus anumite probleme la primele salinometre.
În 1957 Esterson de la Chesapeake Bay Institute descrie un salinometru electric care evită problema electrozilor folosind o metodă inductivă. În 1961 Brown şi Hamon, în Australia, descriu un model de salinometru inductiv care acum este folosit la scară largă. La acest instrument efectele termice sunt luate în considerare nu prin păstrarea mostrelor la o temperatură constantă, ci măsurând temperatura în acelaşi timp cu conductivitatea şi corectându-se efectele automate în circuitul electric. Salinitatea poate fi măsurată cu o precizie de ± 0,003 pe o scală de la 32 la 39 şi cu puţină practică, un operator poate măsura salinitatea la 4-5 probe pe oră.
Indicele de refracţie al apei marine este legat şi el de salinitate (şi de temperatură) şi acest lucru a fost folosit în trecut cu o acurateţe de ± 0.02. Recent a fost dezvoltat un refractometru care poate fi instalat într-un instrument de profil pentru a măsura salinitatea la locul observaţiei, nu în laborator.
Trebuie observată o anumită trăsătură a metodelor prezentate anterior – toate sunt comparative (relative) şi nu absolute.
Metodele prezentate sunt toate folosite în laborator, dar măsurătorile la locul prelevării a fost întotdeauna un scop pentru care s-a luptat. S-a dezvoltat un astfel de salinometru încă din 1948, dar o mulţime de substanţe şi organisme din apa oceanului alterau electrozii şi aceştia trebuiau mereu recalibraţi. La jumătatea anilor ’50 s-au dezvoltat salinometrele inductive pentru folosirea la locul prelevării (Hanon – 1955, Hanon şi Brown – 1958) şi asemenea instrumente se folosesc şi astăzi. La un instrument CTD, o unitate care cuprinde senzori pentru conductivitate, temperatură şi presiune este coborâtă în apă la capătul unui cablu electric care transmite informaţia la bordul vasului. Senzorul central al unui instrument Guildline foloseşte o celulă de electrozi pentru măsurarea conductivităţii.
Instrumentele descrise sunt folosite pentru măsurători repetate şi sunt destul de scumpe. Altă clasă de instrumente pentru măsurarea temperaturii, salinităţii au alte proprietăţi, instrumente care sunt mai puţin precise, dar şi mai ieftine.
