Cu cât eşti mai sărac, mai incompetent şi mai lipsit de orice fel de realizări personale, cu atât încerci mai mult să compensezi, să te dai şmecher, să ai pretenţii de persoană importantă. O veche vorbă românească spune: „prostul până nu-i fudul parcă nu e prost destul”; se aplică din păcate des în ţara noastă!
Până să existe internetul ne era mai uşor să ne amăgim cu ideea că majoritatea compatrioţilor noştri sunt deştepţi, că şcoala românească e bună, ca sunt doar câteva excepţii neglijabile. Mai erau câteva sondaje de opinie şi studii sociale alarmante, care arătau cât de mulţi români cred în paranormal, cât de mare e nivelul de intoleranţă şi ce preferinţe populiste au. De când milioane de oameni sunt online (culmea, aceştia sunt chiar cei mai educaţi), avem un laborator naţional de exprimare a impotenţei colective.
O formă interesantă de manifestare este naţionalismul radical, combinat uneori cu fanatism religios. Este fascinant să vezi cum oameni care au o părere foarte proastă despre politicieni şi despre situaţia actuală a României sunt în acelaşi timp şovini şi xenofobi, dând vina pe exterior pentru toate problemele lor, personale şi colective. De altfel, există o corelaţie între recesiunea economică şi creşterea extremismului, peste tot în lume.
Atât pe site-urile româneşti câţ şi în presa tradiţională s-au înmulţit teoriile privind trecutul glorios al poporului român, avansând de la simpla idealizare a conducătorilor renumiţi până la o întreagă mitologie despre daci care ar fi fost strămoşii tuturor europenilor. Cu cât o ţară este mai lipsită de importanţă, cu atât îşi găseşte (inventează) un trecut măreţ, plin de victorii legendare…
Ortodoxia a ajuns să fie legată puternic de aceste mituri naţionale, devenind un simbol al românismului, trecându-i-se cu vederea toate păcatele din trecutul slav/legionar/comunist. Cultele neo-protestante sunt vehement contestate, greco-catolicilor nu li se recunosc meritele în formarea statului naţional român, iar necredincioşii sunt văzuţi ca satanişti.
Teoria conspiraţiei este cultivată intens, susţinându-se ideea că există un complot internaţional împotriva ţării noastre, cu diverse grupuri implicate (evrei, masoni, americani, ruşi, unguri, atei, homosexuali etc.) care ne împiedică dezvoltarea firească. Aceasta nu face decât să continue vechile teorii istorice care justifică defetismul românesc, de genul: „n-am atacat pe nimeni, ne-am apărat mereu de invazii, din cauza poziţiei geografice şi a bogăţiilor au vrut mulţi să ne cucerească”.
Forumurile ziarelor online sunt inundate de ură şi agresivitate verbală, se înjură, se trimit ameninţări, se fac previziuni apocaliptice şi îndemuri la violenţă. Mulţi dintre cei care trimit astfel de mesaje sunt persoane normale, chiar timide, în viaţa reală, dar ascunzându-se în spatele monitorului se simt mai puternice şi pot să se defuleze ca anonimi. Unii dintre ei au probleme psihice care ar necesita chiar consultarea unui specialist.
Personalităţile şi organizaţiile preferate de extremişti s-au mai schimbat în ultimii ani, însă temele principale au rămas aceleaşi. Limba română s-a îmbogăţit chiar cu termeni noi precum „manelism”, „becalizare”, „otevist”. Influenţa lor politică este redusă, din fericire, deşi mandatele obţinute de Partidul Poporului la alegerile locale sunt îngrijorătoare; Dan Diaconescu pare doar un demagog inofensiv, dar pe termen lung are capacitatea de a aduna în jurul său numeroşi extremişti şi de transforma acest grup populist într-unul radical.
Cenzura şi interzicerea libertăţii de exprimare în diferite medii nu este o soluţie, nu face decât să intensifice frustrările. „Vindecarea” acestor oameni poate veni doar în timp, odată cu creşterea economiei, a nivelului de trai şi îmbunătăţirea sistemului educaţional. Dar culturalizarea nu poate fi impusă forţat, la fel cum toleranţa şi respectul nu se obţin prin constrângere.
Situaţia se va schimba în cateva decenii. Până atunci va trebui să tolerăm exprimarea extremismului şi să înţelegem de unde provine el, pentru a ne feri la rândul nostru să nu-i cădem victimă. Insatisfacţiile individuale se pot depăşi prin muncă sau se pot nega şi compensa prin agresivitate. Majoritatea oamenilor aleg a doua variantă, iar schimbarea poate veni doar din interior.
Cea mai bună strategie, când discuţi cu un extremist, este exemplul personal. Polemica nu se poate duce pe baza unor argumente raţionale, iar cearta directă nu va face decât să-l îndârjească. În schimb, singurul factor care-l poate motiva să-şi analizeze propriul comportament şi să-şi pună la îndoială convingerile este succesul altor oameni care nu au recurs la mijloace agresive pentru a obţine ceea ce doresc.
