Doar câteva. Chiar acum, cele circa 20.000 de obiecte realizate de om şi care orbitează Pământul sunt mai puţin reglementate decât maşinile navetiştilor dimineaţa la prima oră. Sateliţii se află, de obicei, pe o cale fixă astfel că un control al spaţiului vine ȋnainte de lansare. Majoritatea se pot mişca puţin pentru a menţine orbita şi doar câteva se pot manevra pe termen scurt pentru a evita o coliziune. Operatorii de sateliţi se asigură că ştiu unde sunt celelalte obiecte din spaţiu astfel ȋncât niciunul să nu se apropie suficient ca să se ciocnească.
Uniunea Internaţională Telecom a atribuit drumuri sateliţilor ȋn orbita geostaţionară, la 35.000 de km ȋn spaţiu. Operatorii trebuie să se pună de acord să urmeze regulile ITU şi să ȋnregistreze orbita, să comunice frecvenţa şi scopul satelitului lor. Proprietarii de sateliţi ȋnregistrează, de asemenea, un plan de “sfârşit al vieţii”, dând sateliţilor nefuncţionali un impuls pentru a ajunge pe o orbită recunoscută pe plan internaţional ca fiind “cimitir”.
Alte lansări, cum ar fi cele ale navetelor spaţiale, nu au nevoie de vreo aprobare a vreunui corp internaţional, dar au nevoie adesea de altele naţionale, precum licenţa FAA. Majoritatea agenţiilor spaţiale recunosc valoarea statului ȋn afara drumului altcuiva şi din acest motiv se ȋnregistrează lansările la Oficiul U.N. pentru Afaceri din Afara Spaţiului, care urmăresc 93.5% din toate obiectele spaţiale funcţionale, incluzând 3.600 de sateliţi activi. Sistemul curent chiar funcţionează. Sistemul actual chiar funcţionează. Singura ciocnire de sateliţi ȋnregistrată a fost cea din 2009, ȋntre doi sateliţi, unul rus şi celălalt american, in orbita inferioară a Terrei.
