De câţiva ani, în România se cultivă o nouă iluzie: banii europeni. Dacă e criză, dacă avem datorii, dacă e recesiune, dacă suntem ineficienţi, dacă există deficit bugetar, în orice situaţie dificilă apare soluţia miraculoasă, panaceul universal (mai tare decât homeopatia şi rugăciunile): fondurile de la Uniunea Europeană!
Românii aveau şi până acum o percepţie distorsionată asupra a ce înseamnă statul, văzându-l ca pe o entitate abstractă, ruptă de realitate, capabilă să ofere recompense sau să aplice pedepse, un fel de zeu mofturos şi imprevizibil care poate creşte salariile sau preţurile după cum pofteşte. Ideea că statul se finanţează din taxele luate de la cetăţeni şi că funcţionarii acestuia ar trebui să fie responsabili pentru ceea ce fac este total străină în micuţa noastră ţărişoară cu mentalităţi orientale.
Astfel, dacă până acum oamenii ieşeau în stradă cerând „să li se dea”, să primească bani de la stat fără să se întrebe de unde provin aceştia, în prezent a apărut o nouă sursă de fonduri gratuite şi infinite, Europa. La începutul anilor ’90 românii credeau că sunt îndreptăţiţi să primească pe termen nelimitat „ajutoare” din Occident, acum sunt convinşi că merită ca U.E. să finanţeze în România orice, cu oricât, oricând, „fără număr”.
Iată două exemple recente, legate de ambele părţi ale spectrului politic (pentru că îmi place să fiu înjurat din mai multe locuri la comentarii).
Anul trecut, primăria Cluj-Napoca a decis să refacă linia de tramvai din oraş (da, am zis corect la singular, este un singur traseu, dintr-un cartier muncitoresc ceauşist până în zona industrială). În Cluj, tramvaiul nu are o tradiţie veche, a fost construit la sfârşitul perioadei comuniste, nu circulă prin zone cu valoare turistică, nu are benzi separate, încurcă circulaţia şi nu în ultimul rând, este foarte scump.
Costurile refacerii infrastructurii şi a achiziţiei de garnituri noi se apropie de 50 milioane de euro. În schimb, un troleibuz, la fel de ecologic ca tramvaiul şi care necesita o infrastructură mult mai simplă, este de 6 ori mai ieftin decât o garnitura de tramvai. Dar nu vă faceţi probleme, o mare parte sunt bani europeni! Putem deci cheltui oricâţi, chiar dacă e inutil şi sunt alternative mai ieftine, pentru că firmele de construcţii asociate cu PDL trebuie să trăiască din ceva!
Într-un alt caz mai recent este implicat PSD; e vorba de fonduri mai mici, dar nefiind la putere e greu să găseşti exemple mai concludente (poate ar fi trebuit să caut la Constanţa). Este vorba de aducerea lui Tony Blair în România. Fostul prim ministru britanic a susţinut o conferinţă pe tema „Viitorul Europei în noua ordine globală”, fiind de fapt un pretext pentru întâlnirea cu liderii social-democraţi români.
Onorariul lui Tony Blair depăşeşte o jumătate de milion de euro. Banii au fost obţinuţi printr-o fundaţie apropiată de PSD, care accesează fonduri europene pentru organizarea de conferinţe internaţionale. Sunt convins că contribuabilii europeni sunt foarte fericiţi ştiind că tineretul de stânga din România are ocazia să-l vadă pe ex-premierul din UK pe banii lor.
Satisfacţia de a folosi banii trimişi de Bruxelles în locul fondurilor naţionale este iraţională. Este ca şi cum te-ai bucura că un proiect din oraşul tău a fost făcut cu bani de la bugetul de stat şi nu de la bugetul local, de parcă cele două nu ar avea o sursă comună: banii luaţi de la tine.
La bugetul Uniunii Europene contribuie şi ţara noastră, cu mai mult de 1 miliard de euro pe an, iar de la aderare şi până acum nu a reuşit încă în niciun an să atragă mai mulţi bani decât a plătit, din cauza corupţiei şi birocraţiei. Suntem încă un finanţator al altor state europene, nu un beneficiar al fondurilor de coeziune economică.
Pentru a atrage fonduri de la U.E. se inventează proiecte, se scriu scenarii fanteziste şi se fac acţiuni irelevante. Nu este de mirare că cea mai bună rată de absorbţie se regăseşte în domenii precum trainingurile, simpozioanele, certificările şi consultanţa: aici sunt cel mai greu de cuantificat rezultatele şi implicit cel mai uşor de furat banii. Efectul „politicilor de coeziune” ale Uniunii se limitează la beneficiile indirecte aduse de cheltuirea în România a banilor obţinuţi de şmecheri.
La nivelul administraţiei de stat, banii europeni sunt o nouă sursă de şpagă. Nici cea mai amărâtă comună din ţară nu poate să-şi facă un proiect de infrastructură finanţat din fonduri comunitare fără să cotizeze la partidul de guvernământ şi la factorii de decizie din capitală. Rezultatul este un plus de centralism şi o accenturare a corupţiei din mediul politic.
În cazurile în care totuşi o firma privată productivă ajunge să obţină astfel de fonduri, apare o altă problemă: dependenţa de subvenţii. Criteriile stricte pe care se dau aceşti bani pot duce la orientarea companiei spre o nişă îngustă şi neprofitabilă, iar în momentul în care fluxul financiar de la Uniunea Europeană dispare, societatea intră pe pierdere şi îşi poate reveni foarte greu, nefiind pregătită să concureze fără sprijin în piaţa reală.
Banii europeni nu pot înlocui eficienţa economică, productivitatea şi inovaţia. Uitaţi-vă cum a ajuns Grecia, ţară care a atras fonduri enorme din vest în ultimele trei decenii. Iar dacă vă gândiţi la planul Marshall ca la un exemplu pozitiv, vă înşelaţi: sumele au fost mici (mai scăzute decât cele oferite acum de U.E.), refacerea Europei occdentale după război s-a datorat economiei de piaţă.
Mesajul meu este acelaşi, atât pentru patronul de firmă cât şi pentru primarul de oraş: nu vă bazaţi pe fonduri europene! Luaţi-le dacă puteţi, dar nu faceţi prea multe compromisuri, pe principiul „scopul scuză mijloacele”, pentru că ar putea fi mai rău pe termen lung. Sunt ca şi banii de la părinţi: e greu să-i refuzi şi te ajută pe moment, dar uneori te condiţionează prea mult şi până la urmă tot va trebui să te maturizezi şi să devii independent.
