Atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001 sunt considerate de unii ca fiind momentul de început al unei noi etape istorice, un nefast start al noului secol și mileniu. Vechea etapă s-a încheiat odată cu terminarea războiului rece și destrămarea Uniunii Sovietice, iar deceniul dintre ele a fost doar o perioadă de tranziție (care părea, ce-i drept, nesfârșită, pentru analiști ca Francis Fukuyama).
Am prins două momente istorice importante până acum în existența mea. Primul a fost revoluția de la sfârșitul anului 1989 și implicit căderea comunismului. Al doilea s-a petrecut în acea dimineață caldă de sfârșit de vară, când turnurile gemene și clădirea Pentagonului au fost lovite cu avioane de paasageri. Ambele evenimente au schimbat paradigma relațiilor internaționale și mi-au afectat viața mai mult decât aș fi putut crede atunci.
Eram acasă, stresat și plictisit, fiind forțat să învăț pentru un examen restant la facultate, la o materie care nu-mi plăcea deloc (iar acum pot confirma că a fost total inutilă). Aveam deja internet acasă, însă în preistorica epocă a dial-up-ului nu prea intram ziua pe el și oricum nimeni nu posta clipuri video, deoarece erau uriașe pentru viteza de download de atunci. Deci cam toate știrile le luam încă de la televiziune.
Nu mai rețin de unde am aflat de atentate. Știu că mi-a spus cineva să pornesc televizorul, că se întâmplase ceva grav. Eram fericit pentru orice ocazie de procrastinare, așa că nu am ratat-o nici pe aceasta. Am început să urmăresc ce se întâmplă încă de la primele minute după atac.
Prima mea impresie a fost ca jurnaliștii sunt idioți. Tot repetau că nu se știe ce s-a întâmplat, deși era evident că zgârie-norii fuseseră loviți de un avion. Ziceau că nu se știe cine e în spatele atacului, deși era clar că e vorba de islamiști. Spuneau că nu există vești despre alte incidente, deși eu eram sigur că se va mai întâmpla ceva în ziua aceea, părea genul de acțiune planificată la scară mare și greu repetabilă.
Să nu se înțeleagă din asta că aș fi un geniu al geopoliticii. Departe de mine gândul! Însă nu e greu să fii peste nivelul reporterilor de televiziune, chiar dacă nu ai nicio tangență cu domeniul respectiv.
Mi-am petrecut toată ziua în casă, schimbând canalele, trecând de la posturile românești, unde se băteau câmpii la greu, pe CNN și BBC, unde oamenii erau mai coerenți. Nu am mai învățat nimic în acea zi, examenul a fost un dezastru, dar am intuit importanța evenimentului pentru viitor.
După confirmarea celorlalte atacuri (de la centrul de comandă al armatei americane, plus avionul prăbușit), se instalase panica generală pe la televiziuni. Se vorbea de război, de dezastru, de apocalipsă. Priveam detașat și încercam să triez informațiile reale și relevante din mormanul de mizerie, prostie și frică.
Știam că se exagerează mult. Știam că vor exista consecințe grave, altele decât cele prognozate de reporteri. Știam că va fi o intervenție militară americană, însă nu era încă clar unde, împotriva cui. Știam că dezastruoasa administrație G. W. Bush nu avea cum să aibă rezultate bune, orice ar face și că va urma multă suferință nemeritată, ca vor muri mult mai mulți non-americani pentru a răscumpăra victimele de la 9/11. Știam că vor apărea teorii conspiraționiste.
Nu știam că va urma o psihoză generală legată de islam. Nu știam că vor fi afectate grav libertățile individuale, nu doar în Statele Unite ci și în Europa. Nu știam că va mai dura 7 ani până să se declanșeze o criza economică, am presupus că va urma una imediat. Nu știam că va fi atacat fără sens Irakul. Nu știam că organizațiile teroriste islamice vor deveni mai puternice în următorii ani, în loc să dispară. Nu știam că gașca de neoconi de la Casa Albă va profita atât de mult de pe urma acestei ocazii nesperate. Nu știam că lumea tocmai intrase într-o nouă zodie, a unei lupte perpetue și ineficiente anti-teroare.
Au trecut 14 ani în care planeta s-a zbătut în confuzie. După efervescența și speranțele anilor ’90, în care credeam că s-au terminat războaiele majore și poate urma o epoca a dezvoltării accelerate, a urmat un deceniu de suspiciune, noi atentate cu nenumărați morți, războaie stupide, oameni nevinovați torturați, supravegherea cetățenilor de către Big Brother, vânătoare de fantome și sume uriașe de bani irosite pe arme, care puteau fi folosite mult mai bine pentru rezolvarea problemelor sociale ale umanității și progresul rapid al științelor.
Acum, în 2015, situația globală nu e foarte clară. Avem atentate în Europa, războaie în Orientul Mijlociu, probleme în Ucraina, amenințări din Rusia, refugiați pe Mediterană, criză economică în Grecia. Avem însă și o economie care a început iar să funcționeze, avansuri tehnologice în numeroase domenii și posibilități reale de a scăpa Pământul de sărăcie extremă în următoarele două decenii.
Ce va urma oare? Voi mai asista în curând la o nouă schimbare de paradigmă? Își dorește cineva un război de amploare? Ar putea urma o perioadă de stagnare sau una de creștere accelerată? Va câștiga omenirea lupta împotriva propriilor demoni? Un vechi proverb chinez spune să nu-ți dorești să trăiești vremuri interesante…