Cum a crescut nivelul de trai al românilor în ultimul secol?

0

În multe discuții online despre istoria recentă a țării, apar persoane cu nostalgii ale unor diferite perioade, considerate „epoci de aur” ale țării. Sunt cei care au impresia că perioada interbelică a fost cel mai glorios interval de timp pentru țară, alții care spun că comunismul a adus cea mai mare prosperitate, iar alții care polemizează pe tema meritelor guvernelor PSD și anti-PSD de după revoluție.

Lăsând însă la o parte poveștile bazate pe emoții, când e vorba de economie putem cuantifica binele și răul, măcar parțial, bazându-ne pe cifre, adică pe indicatorul Produs Intern Brut / locuitor, cu alte cuvinte cât revine fiecărui român din tot ce produce țara. Luând datele din ultimul veac, putem face niște observații interesante.

Baza este anul 1920, când apar primele cifre cât de cât concludente pentru toate provinciile istorice unite după primul război mondial. În 1939, la finalul perioadei interbelice, timp în care țara a avut 3 regi, o regență și vreo 30 de guverne, nivelul de trai a crescut cu 53%. Procentul este destul de mic, având în vedere că vorbim totuși de două decenii. Este adevărat că perioada a fost una foarte zbuciumată, cu ascensiunea mișcărilor extremiste și obișnuita instabilitate politică românească. Creșterea este însă mult prea mică pentru a da dreptate celor care idealizează perioada dintre războaie.

În 1946, la finalul celui de-al doilea război mondial, economia scăzuse aproape la jumătate față de ultimul an de pace, ajungând la doar 80% din nivelul avut în 1920. De altfel, este cunoscută foametea de după război, ajutată și de armata sovietică „eliberatoare”, care a eliberat țara și de cereale, animale, utilaje industriale și cam tot ce nu era bine prins în șuruburi.

Perioada comunistă a însemnat o perioadă de industrializare forțată, care a dus într-adevăr la o creștere semnificativă a economiei, dar cu costuri umane enorme. Astfel, în 1964, adică ultimul an în care la putere s-a aflat Gheorghe Gheorghiu Dej, PIB/locuitor crescuse cu 460% față de 1946. În 1989, ultimul an sub dictatorul Nicolae Ceaușescu, nivelul de trai a fost cu 184% mai mare față de 1964. Per total, România socialistă a reușit o creștere de 1492% față de primul an de după război și de 732% față de ultimul an dinainte de conflagrația globală.

Putem face două observații aici. Prima este că creșterile economice din comunism au fost net superioare celor din perioada interbelică, atât în cei 18 ani sub Dej cât și în cei 25 de ani sub Ceaușescu. Este, deci, încă un argument împotriva ridicării în slăvi a performanțelor celor 20 de ani ai României Mari.

A doua observație este că sub primul lider comunist, creșterea a fost mult mai mare decât sub al doilea, într-un timp mai scurt. Se poate însă argumenta aici că recuperarea după un război e mai facilă decât creșterea rapidă în timp de pace și că prima fază a industrializării aduce mereu procente mari de progres a PIB. Este interesant totuși că nostalgicii comunismului îl preferă aproape întotdeauna pe Ceaușescu, nu pe Dej. Să fie totuși vorba și aici de o reținere morală, cauzată de atrocitățile din pușcăriile comuniste din anii ’50?

După schimbarea de regim de la sfârșitul anului 1989, economia a continuat să crească, dar nu a mai existat relativa predictibilitate din epoca socialistă, revenindu-se oarecum la instabilitatea interbelică. PIB/locuitor a scăzut în 1992 cu 25% în timpul primului mandat a lui Ion Iliescu și a crescut cu 18% în cel de-al doilea. În perioada guvernelor numite de președintele Emil Constantinescu, nivelul de trai a scăzut iar, cu 10%, iar în al treilea mandat Iliescu a crescut cu 31%. În primul mandat Traian Băsescu, econimia a crescut cu 22%, iar în al doilea a mai crescut cu 12%. În perioada Klaus Iohannis, până în acest an (2018), s-a mai produs o creștere de 23%.

Per total, în cei 29 de ani de la căderea comunsimului, PIB/locuitor a crescut cu 74%, o performanță destul de modestă, comparabilă (din nou) cu cea din timpurile monarhiei, dar din păcate inferioară celei din vremea republicii populare. Se poate însă argumenta, din nou, că pe măsură ce o țară devine tot mai dezvoltată, ratele de creștere sunt tot mai mici. Dar oare ajunsese deja România la acel punct?

Dacă facem un top al președinților din ultimele 3 decenii, pe primul loc ar fi Băsescu, cu o creștere totală de 36%, urmat de Iohannis cu 23%, Iliescu cu 15%, iar pe ultimul loc s-ar situa Constantinescu cu -10%, acesta fiind singurul care a avut o scădere economică în mandatul său. Actualul președinte ar putea însă ajunge pe primul loc dacă mai prinde un mandat și economia continuă să crească.

Sigur că unii vor spune că nu este foarte relevant ce președinți am avut, guvernele contează mai mult, pentru că acestea se ocupă de economie. Însă un top al guvernelor este dificil de făcut, întrucât au existat foarte multe, iar rezultatele unor politici economice se văd oricum în timp, de multe ori după ce un anumit prim ministru a plecat demult din funcție.

O altă cifră interesantă ar fi și raportarea la momentul aderării la Uniunea Europeană adică 1 ianuarie 2007. În 2006, nivelul de trai era doar cu 19% mai mare față de 1989, dar în anul curent (2018) a fost cu 49% mai mare față de ultimul an când eram în afara UE. Iată deci că putem spune că apartenența la acestă comunitate ne-a ajutat destul de mult.

O concluzie ar fi că, din păcate, actuala perioadă democratică nu a adus suficientă prosperitate, nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor oamenilor, acesta fiind și motivul pentru care mulți români regretă și azi vechiul regim. Totuși, nivelul de trai crește, situația nu este nici pe departe atât de neagră cum susțin unii nostalgici, iar perspectivele nu sunt rele.

Însă pentru a egala performanța celor 44 de ani de comunism, ar trebui să avem o creștere de 794% a PIB/locuitor în următorii 15 ani, adică o rată anuală de peste 15%, ceea ce este imposibil. Pe de altă parte, nici nu poate fi realist un asemenea obiectiv, ar însemna să avem un nivel de trai dublu față de Germania și să ajungem la nivelul unor țări ca Luxemburg sau Elveția.

Dacă continuăm însă pe aceeași linie ca în ultimii ani și menținem o rată de creștere realistă, de 4% pe an, putem să ne dublăm nivelul de trai în 15 ani, să depășim Cehia, Portugalia și eventual Finlanda (dintre țările membre UE) și să ajungem în top 40 global. Cam asta se poate face în acest interval, cifre mai ambțioase ar fi utopice și n-ar ține cont de ciclicitatea economiei și haosul politic românesc.

Probabil nu vom reuși niciodată să mai ajungem la creșteri comparabile cu perioada Dej-Ceaușescu. Dar nici nu avem acum deținuți care mor la canal sau intelectuali torturați prin închisori. Nu avem nici oameni forțați să-și abandoneze casele și să se mute la bloc, nici absolvenți repartizați în alt colț de țară și nici producție de dragul producției, de calitate proastă și imposibil de consumat.

Libertatea are costurile ei, dar merită. România este „emerging market”, adică în perioada de trecere spre o țară dezvoltată, astfel că este normal să avem tot mai greu rate mari de creștere. Nu mai e suficient să ai forță de muncă ieftină, terenuri accesibile și industrii făcute de la zero. A trecut acea epocă. Acum e nevoie de alte coordonate pentru a crește rapid. Și din păcate unele dintre acestea nu prea le avem. Dar despre asta într-un episod viitor.

* Datele statistice folosite în articol au fost preluate de pe site-ul Analize Economice

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here