Există un mod ciudat prin care presa de la noi îi evaluează pe parlamentari: după numărul de legi pe care le dau sau le modifică. Vedem periodic pe site-urile de știri articole revoltate în care jurnalistul (care a sărit peste cursurile de economie de la facultate) îl scoate în evidență pe politicianul X, care a dormit ca nesimțitul în Parlament, având doar 15 inițiative legislative, pe când colegul lui Y, mult mai harnic, a avut 30!
Dacă e să judecăm după comentariile la aceste articole, publicul pare să fie de acord cu autorii articolelor. Aleșii neamului ar trebui, deci, să dea lunar mii de legi noi, să vină zilnic cu noi și noi amendamente, să reglementeze tot ce mișcă în țara asta până în cele mai mici detalii. Ceea ce cetățenii și aproape toți „ziariștii” nu înțeleg este că aceasta ar fi rețeta pentru dezastru, care ar duce țara noastră la rezultate comparabile cu Congo, Venezuela și Coreea de Nord.
Unul din motivele pentru care România a crescut mai rapid decât vestul Europei în ultimii 28 de ani este tocmai legislația mai permisivă, numărul mai mici de reguli existente, care a permis o dezvoltare mai accelerată. Sigur că a fost una haotică, cu foarte multe probleme, dar totuși a existat și – deși mulți români nu sunt conștienți de asta – ne-am apropiat de nivelul de trai occidental, am recuperat o parte din decalajul existent la revoluție.
Dacă lipsa regulilor duce la anarhie, excesul de reguli duce la stagnare. Niciuna dintre extreme nu este bună. Una este preferata libertarienilor radicali, cealaltă a comuniștilor. Normalitatea este moderația, care poate că e plictisitoare și frustrantă pentru cei care vor rezultate rapide, aduce totuși pe termen lung cele mai bune rezultate.
Pe o axă politică normală, stânga va cere mai multe reguli și dreapta mai puține. Într-o țară democratică însă, niciuna nu va ajunge la extreme, pentru că alegătorii nu vor permite deviații atât de mari. Istoria ne arată că țările tind să aibă puține reguli în perioadele cu dezvoltare rapidă, iar pe măsură ce devin tot mai bogate, numărul lor crește.
În România, toate partidele sunt adepte ale etatismului, ale unei reglementări exagerate, sub o formă sau alta. Dacă de la PSD nu te poți aștepta la altceva, pentru că e un partid declarat social-democrat, e surprinzător însă numărul mare de inițiative de supra-reglementare economică care vin de la PNL și PMP și a celor de legiferare excesivă a vieții private provenite de la USR sau propuse de grupul lui Cioloș.
La noi în țară nu există niciun partid autentic de dreapta, care să promoveze asumat libertatea, adică statul minimal, cu un set minim de legi care să se schimbe rar și să aducă stabilitate și prosperitate. Partidele noastre par să fie înscrise într-o competiție în care fiecare încearcă să vină cu tot soiul de noi idei năstrușnice pentru a legifera tot ce se poate legifera, pentru ca statul să pătrundă peste tot, și în portofel, și în șaorma și în chiloți.
Birocrații au impresia că știu mai bine decât noi tot ce este bine pentru noi, până în cele mai mici detalii. Iar cetățenii acceptă și încurajează cu entuziasm această tendință foarte negativă, care pe termen lung ne va face doar rău. Iar presa și „influencerii” merg pe aceeași linie, toată lumea țipă să vină statul și „să facă ceva”. Acesta e drumul sigur spre un stat-tătuc, spre un nou regim autoritar, care va aprecia mult idioții utili care au cerut tot mai multe legi, băgându-i primii în pușcării.
Mi-aș dori ca românii să înțeleagă mai bine aceste lucruri, până nu e prea târziu. Răul nu vine peste noapte, ci se construiește în timp, cu fiecare nouă regulă proastă impusă oamenilor. Iar la un moment dat situația va deveni ireversibilă.
