Criza, un rău necesar?

0

Aud tot mai des, în spațiul public, dar mai ales în rândul apropiaților, discuții despre iminența declanșării unei crize, sociale ori economice. Cel mai probabil, cu toții asociem acest cuvânt cu ceva nefast, cu ceva rău sau cu suferința. Nu este neapărat așa. Ne-o spune chiar Albert Einstein: “ Să nu pretindem ca lucrurile să se schimbe dacă tot timpul facem același lucru. Criza este cea mai binecuvântată situație care poate să apară pentru țări și persoane, pentru că ea atrage după sine progrese. Creativitatea se naște din necesitate, precum și ziua se naște din noapte. În perioada crizei se nasc invențiile, descoperirile și marile strategii. Cine depășește criza se depășește pe sine însuși, fără a rămâne depășit. Cine atribuie crizei eșecul își condamnă propriul talent și respectă mai mult problemele decât soluțiile. Adevărata criză este criza incompetenței. Problema persoanelor și țărilor este lenea și indiferența pentru a găsi soluții și ieșiri din astfel de situații. Fără criză nu există duel, fără duel viața este o rutina, o agonie lentă. Fără criză nu există valoare. În perioada crizei înflorește ce-i mai bun în fiecare, pentru că fără criză orice vânt este o mângâiere. Dacă vorbim despre o criză o promovăm, iar tăcerea este o exaltare a conformismului. În loc de toate astea, mai bine să muncim. Să terminăm odată cu singura criză amețitoare: tragedia de a nu dorii să luptăm pentru a o depăși.”

Oare ce-o fi însemnând acest cuvânt atât de detestat și de blamat? În sens etimologic, cuvântul “criză” provine din cuvântul grecesc “krisis”, care înseamnă punct de cotitură. Iar în limba chineză, cuvântul criză se traduce printr-un paradox, anume pericol și oportunitate, în același timp.

Din aceste definiții și explicații putem conchide că starea de criză este opusul stări de echilibru, stării liniare. O criză survine atunci când echilibrul, sub influența modificărilor din exterior, a acumulărilor și dezvoltării venite dinspre interior, sistemul își caută o nouă paradigmă de funcționare. Criza nu este altceva decât o fază a progresului, o etapă parcursă de sistem în căutarea acestui drum. Desigur, în funcție de gestionarea participanților la schimbare, o criză poate să fie fatală sau să însemne un nou început, de multe ori mai bun. Astfel, ca exemplu de criză în societate, se poate discuta despre Revoluția Franceză, care a dus la abolirea monarhiei și la instaurarea Republicii Franceze.

O criză poate să sfârșească în haos, dar haosul nu este altceva decât dispariția vechiului sistem și apariția unui sistem nou. Această apariție a noului sistem se poate traduce și prin faptul că vechiul sistem, deși poate părea că a dispărut, de fapt s-a adaptat, schimbarea și adaptarea fiind caracteristicile unui sistem viu.

Consider că în zilele noastre se folosește în mod exagerat cuvântul criză și i se atribuie o conotație profund negativă, profitându-se astfel de naivitatea și slăbiciunea oamenilor. O criză este o etapă în care, cu sau fără violență, se produce o schimbare a ordinii sociale sau economice. La fel cum o creștere de prețuri nu este neapărat datorată inflației, nici o schimbare de paradigmă nu este neapărat o criză.

De cele mai multe ori, o criză se datorează acumulării de tensiune din societate, o tensiune alimentată de rigiditatea unui sistem restrictiv, cauzată de un intervenționism aflat în dezacord cu starea naturală a evoluției. Un bun exemplu este dat de inflexibilitatea sistemului socialist (extrem desigur) care a refulat printr-o criză uriașă, cum au fost revoluțiile anticomuniste.

Criza se declanșează de obicei dacă apare o rezistență la schimbare. Desigur, este de preferat ca un sistem să evolueze fără a se ajunge într-o situație de criză. Un exemplu în acest sens este dat de sistemul capitalist de astăzi, care este total diferit față de ceea ce reprezenta el în secolul al XVIII-lea sau al XIX-lea, dovada stând în faptul că indiferent de turnură sau schimbare, sistemul se numește tot capitalism.

Crizele de orice fel, nu fac altceva decât să confirme ciclicitatea a tot ceea ce ne înconjoară. De la ciclicitatea de tip zi-noapte, la repetitivitatea aproape perfectă a anotimpurilor, precum și succesiunea evenimentelor biologice din viața omului, referindu-mă aici la naștere, maturitate și moarte. Totul se repetă și totul are un început și un sfârșit, după care apare un nou început, la fel ca și în Epopeea lui Ghilgameș, unde sfârșitul coincide cu începutul prin renașterea lui Enkidu. Paradoxul în ceea ce privește omenirea în general, este faptul că ne dorim evoluție, ne dorim schimbare și dezvoltare, dar ne este teamă ca acest lucru să se înfăptuiască printr-o criză. Acest lucru este imposibil și nenatural. Este ca și cum ne dorim să fie mereu zi sau mereu vreme însorită.

Suferința pe timp de criză se datorează în primul rând, faptului că omul se obișnuiește foarte repede cu binele, considerând că este un cadou binemeritat, iar când se întunecă perspectivele, omul se consideră blestemat și nedreptățit. Oare uităm că am învățat să ne adaptăm întunericului prin inventarea luminii artificiale, că ne-am adaptat distanțelor inventând mijloacele de transport sau că am inventat internetul pentru a conecta întreaga lume? Am uitat că am supraviețuit mileniilor exclusiv prin adaptare?

Revenind la spusele lui Einstein, merită să ne întrebăm dacă nu în timpul crizelor și a războaielor s-au produs cele mai mari salturi din toate punctele de vedere? Orice situație de conflict, de neliniște, alimentează nevoia umană de a depăși obstacolele, de a fi mai buni decât concurența, astfel evoluând, mai mult sau mai puțin brutal.

O altă eroare pe care o întâlnesc deseori, este faptul că există percepția că doar în ultimii ani omenirea a început să se confrunte cu diverse situații de criză. Nimic mai fals. Au existat crize din totdeauna și vor mai exista și de acum înainte, indiferent de nivelul de civilizație sau de aria geografică. Acum ele se produc mai des datorită evoluției mai rapide a societății. Dar de cele mai multe ori este vorba despre o confuzie între schimbare și criză. Se acordă mult prea ușor eticheta de “criză” în loc de “schimbare”, deoarece impactul social al cuvântului “criză” este mult mai puternic.

În concluzie, vreau sa consider că am lămurit faptul că o criză nu trebuie percepută ca ceva totalmente rău, nu este atât de rea pe cât se lasă de înțeles, fiind mai mult un imbold spre evoluție, o fază a ciclului social. La fel cum și binele și răul fac parte din natura umană, și criza face parte din evoluția socială și economică. Cel mai bine ne spune acest lucru Constantin Ionescu Gulian în cartea sa “Hegel sau filosofia crizei” printr-o referire la Goethe: “Într-adevăr, Goethe are intuiția sensului negativului, al răului. El ajunge să afirme fără șovăială că <<ceea ce numim răul nu este decât cealaltă latură a binelui, latură ce aparține în chip necesar existenței lui și ține de întreg>>”.

sursă: Vladimir Dan

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here