Unde dorește platforma DEMOS să se plaseze?

0

Urmărind cu mare interes noile formațiuni politice de care România are mare nevoie pentru a destabiliza și, în esență, a revigora scena politică, am rămas plăcut surprinsă inițial de cei de la DEMOS. Manifestul lor se poate citi aici.

La o primă vedere, totul pare roz și mai ales multi-eficient, dar pentru că România este îmbâcsită de 27 de ani de promisiuni, am ales să rămân puțin rezervată și să aștept propuneri punctuale, asta pentru că lista dânșilor nu e organizată în nici un fel pe termen scurt, mediu sau lung, nu are o pre-listă de priorități absolute și nu pare cu nimic mai deosebită față de obișnuitele promisiuni electorale. Dar se poate totuși observa că ei se doresc a fi social-democrați, ceea ce veți vedea și din propunerile lor obiective pe care le vom discuta mai jos. DEMOS își imaginează că vor limita drastic corupția, dar se bazează pe educație care e un proces îndelungat, vor îmbunătăți semnificativ calitatea vieții, deși nu precizează un termen aproximativ și vor îmbunătăți sau schimba sisteme mamut precum cel din educație care are o inerție foarte mare și o reticență ridicată la schimbare. Dar hai să nu ne legăm de toate, pentru că nu doresc să devină un articol prea lung.

În primul rând aș vrea să-mi confirm propria concluzie, anume că democrația nu e compatibilă cu socialismul, datorită faptului că atunci când decizi/votezi să ai sectoare ale economiei conduse direct de către stat practic votezi o sursă infinită de corupție pe principiul puterea corupe iar puterea absolută corupe absolut, motiv pentru care multe sisteme socialiste au fost și totalitare. Confirmări avem din partea economistului Milton Friedman “O societate socialistă nu poate fi democrată în sensul garantării libertății individuale”, sociologului Robert Nisbet care spune că “nu există nicăieri în lume un sistem socialist liber”, cât și a lui Irving Kristol “Socialismul democratic se dovedește a fi intrinsec instabil și o contradicție de termeni. Oricare partid social democrat, odată ajuns la putere, se regăsește imediat în postura de a alege într-un moment sau altul, între o societate socialistă spre care aspiră și una liberală care a permis ascensiunea sa”, adăugând că “mișcările socialiste sfârșesc în a contura o societate în care libertatea e proprietatea statului, care e sau nu redistribuită cetățenilor sub formă de beneficii limitate de stat”.

Și vom lua două propuneri ale lor, una care dorește o politică de limitare a valorii chiriei care poate fi cerută de către proprietari în Cluj-Napoca și a doua prin care dânșii susțin eforturile angajaților CFR de a relansa transportul feroviar din România.

Încep cu a doua, pentru a lăsa mai mult loc primei propuneri. Salvarea transportului public feroviar nu va putea fi făcută niciodată atâta timp cât statul deține CFR, pentru simplul fapt că este dovedit de-a lungul anilor că statul este cel mai prost manager, are resurse virtual nelimitate și nu are cui să dea socoteală, rezultând pe baza principiului “puterea corupe”, ca oricâți bani s-ar pompa în CFR, ea să nu fie niciodată profitabilă. Pentru că, ”deşi CFR Călători a înregistrat profit în ultimii ani, conform OUG 64/2001 repartizarea acestuia nu poate fi făcută către investiţii, ci doar către acoperirea pierderilor. Profitul nu poate fi reinvestit decât după acoperirea pierderilor istorice acumulate de-a lungul anilor, de peste 1,8 miliarde lei”. Deci în practică e o gaură neagră, generată și menținută de politici distructive de ani de zile pentru care singura salvare ar fi o ștergere a datoriilor. Întrebarea e cine garantează că o astfel de radiere și o menținere a CFR sub aripa “protectoare” a statului nu va duce la acumularea altor datorii?! Tot o grupare social-democrată!? Eu aș susține mai degrabă o privatizare urgentă și competentă.

Dar să intrăm mai în detaliu în propunerea de control a valorii chiriilor din Cluj-Napoca, care în momentul de față a devenit cel mai scump oraș din România sau cel puțin așa pretind unii. Vedeți dvs., într-o democrație capitalistă dreptul asupra unei proprietăți private e fundamental și până a se ajunge la situații critice în care să fie nevoie de măsuri socialiste, cum ar fi urma unui război, suprapopulare sau altele asemănătoare, evitarea aberațiilor imobiliare se poate ataca și în alt fel decât impunerea de soluții restrictive în detrimentul libertății de uz asupra propriei proprietăți, ca o pantă alunecoasă și înspre mediul de afaceri sau chiar libertăților civile. Unii românii au înțeles sau semi-înțeles cu ce se mănâncă acest capitalism, motiv pentru care avem investitori imobiliari, însă nu doar ei oferă apartamente pentru închiriat. Sunt destui proprietari care de exemplu lucrează în altă țară și au investit cash sau prin intermediul unui credit bancar într-un apartament care se plătește singur din chirie. Și chiar dacă stocarea unor bani într-o proprietate pe termen lung nu e o idee strălucită de investiție, e dreptul lor să aleagă, dar doresc să subliniez că proprietarii de apartamente din Cluj-Napoca nu sunt neapărat putrezi de bogați.

Printr-o scurtă trecere în vedere a politicilor de control a chiriilor în Europa, găsim că ele au apărut în urma celui de-al doilea război mondial ca necesități sociale într-o Europă distrusa în care era nevoie de impunerea unei solidarități de frica unui feedback social negativ. Însă sunt destule exemple care după două sau trei generații de control a chiriilor, au renunțat la aceste politici, cum ar fi Finlanda sau Norvegia cu unele excepții locale. Nu doresc să las impresia că decizia de controla această piață prin restricții sau a nu o face este una simplă, ba din contră, însă atâta timp cât există soluții ne-restrictive care să rezolve explozia chiriilor, cred că ar trebui să ne concentrăm pe ele, înainte de a impune reguli pieței libere. Așadar să vedem posibile soluții.

1. Momentan nu există nici un mecanism prin care să știm câte chirii sunt in România, pentru simplul fapt că ele nu sunt înregistrate legal iar politicile inutile, ca să mă exprim frumos, de inventarea de noi taxe și penalități nu rezolvă această problemă. Economia subterană e un dinozaur sistemic, care nu are rezolvare prin creșterea birocrației, atâta timp cât corupția face imposibilă urmărirea banilor. Traseul banilor nu se poate verifica deoarece există o limită a tranzacțiilor cash, indiferent că vorbim de persoane fizice sau juridice, dar nici acea limită nu poate fi impusă atâta timp cât România nu are nici un plan coerent pe termen lung de a stimula IMM-urile, deci un cerc vicios care ori e atacat bidirecțional, ori e imposibil de rezolvat. Și atâta timp cât asta nu este rezolvată, este imposibilă o evaluare reală a pieței chiriilor. Prin comparație, o plată cash chiar și într-un depozit de construcții în SUA cu bancnote de 100$ e privită cu suspiciune și atrage după sine o scanare a buletinului persoanei plătitoare, asta pentru că tranzacțiile bancare pot fi urmărite mult mai ușor, ceea ce la noi ar face practic aproape imposibilă plata a mii de chirii în valoare de sute de euro, fără a fi declarate.

2. Cluj-Napoca și localitățile aferente nu mai pot avea războaie ideologice și ambiții politice și trebuie să găsească de comun acord un plan care să ducă la dezvoltarea întregii zone care să culmineze cu transformarea într-o metropolă, pe baza unor strategii comune de dezvoltare urbană, rezolvare a problemelor de trafic și transport în comun, unde intră și finalizarea centurii ocolitoare, absolut vitală. Problema politicii din România e că nu există continuitate în ceea ce privește dezvoltarea țării. Cum vine alt partid la guvernare, pentru că nu au soluții și/sau nu doresc să aibă, șterg cu buretele tot ce au făcut cei dinainte, aruncă o vină colectivă pe guvernarea anterioară pentru a-și “demonstra” competența și o iau de la capăt.

Această evoluție este vitală pentru că aruncând un ochi spre alte orașe din occident, observăm o rată crescută a navetiștilor, care deseori parcurg zeci de km din orașele din împrejurimi pentru a ajunge la job, dar ori au o infrastructură rutieră care să le permită asta, ori au un sistem de transport în comun bine pus la punct prin care să poată ajunge de la 50-100km de oraș în maxim o oră, permițând celor care nu își permit să locuiască în Cluj-Napoca să închirieze la sume mai mici locuințe în alte localități din împrejurimi. Iar asta e nevoie indiferent că se intervine în piața imobiliară prin restricții propuse sau nu. Presiunea socială și nemulțumirea chiriașilor ar trebui să forțeze primăriile să renunțe la ambiții, nu să le dea un șut în posteriorul investitor celor care au participat activ la dezvoltarea orașului.

3. În România nu există o evidență clară și publică a valorilor reale ale proprietăților, cum există în alte țări. La noi evaluarea unei proprietăți este simplistă iar calculul taxei e doar o înmulțire a suprafeței locative cu un indice în funcție de zona în care e amplasat apartamentul de exemplu și anul finalizării construcției. Acest calcul este unul incomplet și lipsit de transparență, pentru că aparent ANEVAR se ocupă doar cu școlirea evaluatorilor și nu face propriile evaluări ca o referință națională care să nu permită un consens tacit imobiliar menit să ducă la o explozie a chiriilor, prezentându-se ca o simplă instituție de formare care ar putea foarte bine face parte din Ministerul Învățământului. Nemaipunând la socoteală accesul la servicii, spații verzi și de agrement, locuri suficiente de parcare etc., care văd să intereseze locuitorii doar după achiziția la suprapreț a unei locuințe, tocmai datorită lipsei unei evaluări corecte. Uitându-mă după ce criterii folosesc evaluatorii din USA, care sunt atât angajați direct ai primăriilor cât și privați, mi-am dat seama că la noi ar fi nevoie de o schimbare mai profundă în sectorul de construcții și imobiliar. În primul rând la noi nu există o coroborare a bazei de date a autorizațiilor de construcție cu finanțele și ori nu sunt impuse ori nu sunt verificate sau reclamate modificările aduse construcțiilor. Dacă ar fi, atunci în estimarea valorii unui apartament ar intra renovarea unei bucătării, adăugare unei centrale termice, ca o creștere valorică și implicit una procentuală a taxei pe proprietate. În același timp ar face ca demolarea unui perete de rezistență, cu atât mai mult cu cât e într-un bloc de locuințe, care duce la slăbirea întregii structuri, să ducă la o amendă consistentă cu recuperare imediată prin vânzarea apartamentului pentru a restaura structura clădirii. Ar elimina și acele situații în care se închiriază spații care nu respectă minime condiții de salubritate și spațiu locativ, cum sunt destule pe piață. Bineînțeles, asta în țări civilizate e dublată de o responsabilitate civică prin care dacă cineva sparge betoane într-un apartament sau o casă, fără a avea în fereastră o autorizație de modificare/renovare, aduce cu sine o reclamație din partea vecinilor. Fără o conștiință și implicare civică activă, nu doar pe Facebook, orice măsură luată e sortită eșecului.

În concluzie, nu spun că social democrația e inutilă, dar eu consider că soluțiile lor sunt menite a rezolva situații critice iar problemele semnalate de DEMOS nu sunt critice, atâta timp cât cauzele lor rezidă în defecte grave sistemice, corupție și ambiții politice.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here