Suicidul asistat și dreptul la moarte

0

Am aflat recent că în țărișoara asta mică nu există dreptul asupra propriei vieți și nici dreptul la moarte. Legal. Nu te poți sinucide. Nu dacă cineva, oricine, face cea mai mică sesizare către orice fel de autoritate.

Orice secție de poliție care este sesizată că există posibilitatea unui suicid are obligația să te caute până te găsește, viu sau mort, și să cheme o ambulanță. Procedura spune clar că tentativele de suicid fără aparținători la UPU se internează nevoluntar în secția de psihiatrie, cu o comisie de 3 medici. Dacă există aparținători, aceștia pot cere ei internarea ne-voluntară.

De la momentul internării procedurile sunt crunte. Mai ales dacă ai ajuns să vrei să mori pentru că te simți inutil din cauza unor defecte sau afecțiuni ai toate șansele de a simți umilința supremă. Procedura include, printre altele, imobilizare, spălături stomacale și clismă (acolo unde se cere). Nu se ține, în cadrul unității de psihiatrie, cont de nici un fel de durere fizică sau psihică, de nimic.

Așa am aflat că în România dreptul la o moarte demnă nu există, că legea este făcută special pentru a împiedica orice tentativă de suicid, că nici o instituție nu poate ignora gestul. Practic, dreptul asupra proriei vieți și asupra propriului corp se suspendă în momentul în care poliția sau ambulanța te trece pragul unei secții de psihiatrie.

De ce avem nevoie de o lege care să permită măcar suicidul asistat (a nu se confunda cu eutanasia)? Pentru că avem oameni în fundul cărora statul pompează mii de lei, pentru tratamente, dar care știu, obiectiv, că utilitatea lor pentru societate este fix nulă, prin urmare încercarea de a face față durerilor și bolilor este una inutilă. Pentru că, dacă li s-ar da dreptul, ar putera avea parte de o moarte demnă, fără durere, nu de chinul forțat, impus de un sistem al cărui valori pseudo-creștine consideră suicidul un păcat, o greșeală.

Dar, pentru că nimeni nu va avea curajul să propună o astfel de inițiativă legală, putem căuta un compromis. Putem ridica acea obligativitate a autorităților de a te căuta și închide undeva unde, prin modul în care ești tratat (absolut o nulitate) nu fac decât să adâncească durerea, umilința și dorința morții. Putem scoate obligativitatea camerelor de urgență de a te trimite la psihiatru dacă tentativa eșuează.

Cu alte cuvinte, putem modifica legile în așa fel încât să nu mai deranjăm autoritățile și să facem uz de fonduri publice pentru orice depresiv sinucigaș. Îl putem lăsa în pace. Pentru că dacă va eșua acum, va încerca în mod repetat, până va găsi o soluție. Da, de acord cu unii care spun că multe din cazuri sunt un strigăt de ajutor. Dar ce facem cu cei care au discernământ în stare perfectă și care știu exact ce vor? Ce faci cu cei care sunt perfect conștienți de ceea ce fac și găsesc, din urmele vieții, o resursă de curaj pentru a înfrunta veșnicia morții? În România…îi chinuim noi mai mult, încercâd în moduri bizare să le arătăm că nu au voie pentru că…pentru că așa spune tradiția.

Avem nevoie de suicid asistat. Nu îl vom avea curând pentru că suntem prea încorsetați în tradiționalismul pseudo-creștin care te împiedică să te gândești la dureare altora din jur prin cultivarea unui egoism crunt. Așa că haideți să facem câteva compromisuri benefice pentru toate părțile și să îi lăsăm să moară în pace, unde, când și cum aleg ei. Tineți minte un singur lucru: a trăi este un drept, nu o obligație!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here