Povestea lui Claudiu

4

“Poveste” e poate prea mult spus, pentru că nu ştiu multe despre el, pot să redau aici doar câteva fragmente din scurta perioadă în care ne-am intersectat. Cine este Claudiu? Singurul meu coleg din clasa I care era ţigan.

Da, ţigan, nu rom. Pe vremea aceea nici nu ştiam ce înseamnă rom, după cum majoritatea celor de această etnie nu ştiau. Era cu un an înainte de Revoluţie şi unele subiecte nu se discutau în public; drepturile minorităţilor era unul dintre acestea.

Aveam prejudecăţi faţă de ţigani. Nu ajunsesem singur la nişte concluzii, experienţa mea era zero în această privinţă; pur şi simplu aşa fusesem educat. Este oarecum paradoxal, pentru că provin dintr-o familie multi-etnică, în care românii au convieţuit cu maghiarii de-a lungul mai multor generaţii, presupunându-se deci că toleranţa este implicită; era, într-adevăr, între cele două etnii pomenite, unde micile şicane nu degenerau niciodată în ceva serios, însă în privinţa ţiganilor toate rudele mele aveau prejudecăţi similare (şi încă le mai au).

Nici faptul că provin dintr-o familie de intelectuali n-a ajutat prea mult – poate doar pentru a-mi cultiva aversiunea faţă de violenţă fizică. Însă în acele prime zile de şcoală, timorat în faţa atâtor oameni noi, adus într-un mediu perceput ca ostil, prezenţa unui ţigan era de-a dreptul exotică.

Nu l-am abordat pe Claudiu; eram amândoi introvertiţi – probabil din motive diferite. Am fost însă nevoit să o fac, la insistenţele învăţătoarei mele. Era o doamnă extraordinară, cu adevărat pasionată de munca ei şi dornică de a ne ajuta să facem primii paşi pe cărarea cunoaşterii.

Mă plictiseam la şcoală; ştiam să citesc destul de bine şi avea câteva noţiuni de matematică. Nu fusesem forţat să le învăţ, pur şi simplu îmi plăcea să fac asta încă de mic. După câteva luni de şcoală, exasperată de lipsa mea de atenţie şi preocupată de dificultăţile evidente pe care Claudiu le avea, învăţătoarea a găsit soluţia: m-a rugat să-l ajut să înveţe să citească.

Am fost uimit de această idee, dar nu am putut refuza. Era primul meu contact direct cu un ţigan, iar mintea mea era plină de poveştile negative auzite de la persoanele apropiate. Cu toate acestea, el era doar un copil timid, probabil cu probleme în familie, sărac şi ruşinat de situaţia lui (restul colegilor aveau o situaţie materială destul de bună).

Am avut atunci prima din şirul de experienţe care m-au învâţat să privesc orice om cu speranţă şi încredere, fără preconcepţii şi prezumţie de vinovăţie. Deşi am trecut prin nenumărate dezamăgiri în cei peste 20 de ani care au trecut, totuşi nu mi-am pierdut cu totul această postură oarecum naivă pe care o adopt când cunosc o nouă persoană.

Nu am petrecut mult timp cu Claudiu; l-am ajutat doar să descifreze literele, arătându-i planşe cu animale şi cerându-i să-mi spunăcu ce litere începe denumirea acestora. E ciudat că mi-a rămas atât de puternic în minte, după atât de mult timp, această scenă.

Nu cred că am merite deosebite, nu susţin nici pe departe că i-aş fi schimbat radical viaţa acestui om. Am avut însă şi eu o mică contribuţie la devenirea lui. Claudiu s-a mutat din şcoala noastră după primul an, dar – după ce învăţătoarea pusese mult suflet pentru a-l ajuta – reuşise să înveţe să citească.

Nu ştiu ce face acum. L-am mai văzut o singură dată, după câţiva ani, când eram încă la şcoală. Locuia pe o straduţă îngustă din centru, într-un bloc interbelic destul de părăginit; era în curte şi se juca cu alţi copii. Îşi păstrase însă sfiala din gesturi şi sinceritatea pe care o văzusem în ochii lui. Sper că a reuşit să depăşească stereotipurile etniei sale…

Mi-am amintit de el văzând cu tristeţe ura care se revarsă împotriva ţiganilor pe nenumărate site-uri şi forumuri româneşti. E greu, într-adevăr, să schimbi un adult şi nu poţi să-l absolvi de responsabilitatea pe care o are pentru faptele sale doar din cauza unei copilării nefericite. Este însă atât de trist să nu ajuţi un copil…

Nu există o “predispoziţie genetică” colectivă nici pentru hoţie sau crimă, nici pentru inteligenţă şi seriozitate. Sigur că există indivizi care au astfel de trăsături din naştere (psihopaţi sau savanţi), dar sunt câteva cazuri extreme, în niciun caz nu se aplică la nivel de grup social (rasă sau etnie).

99% din ceea ce suntem ţine de părinţi, educaţie şi mediul social în care am crescut. E groaznic să vezi oameni cu potenţial, copii cu dorinţa de a face lucruri mari şi de a înţelege lumea, care ajung nişte adulţi infractori sau bolnavi psihic, din cauza anturajului în care au crescut! Îmi dă acea senzaţie oribilă de pierdere a inocenţei, pe care o ai când vezi un copil violat de un pedofil; doar că societatea pedepseşte (de cele mai multe ori) abuzurile fizice şi rămâne indiferentă la cele psihice.

Nu doresc soluţii colectiviste. Casele de copii sau centrele de plasament, instituţii ale statului care în teorie trebuiau să ajute nişte copii amărâţi, nu sunt decât nişte pepiniere de infractori, unde abuzurile de toate felurile se ţin lanţ. N-am scris pentru politicieni, ci ce pentru voi, cei care credeţi în umanitate.

Chiar şi un gest mărunt poate transforma pe termen lung viaţa cuiva – mai ales dacă este urmat de altele, făcute de alţi oameni. O faptă bună poate declanşa un soi de “efect al fluturelui”, o serie cumulativă de situaţii aparent banale care să ducă în final la un rezultat total diferit. Merită însă să faci acest gest, pentru că “rezultatul final” este viaţa unui om!

4 COMENTARII

  1. Tiganii NU au nevoie nici de mila ta nici a altora. Invatatoarea trebuia ea sa-l invete sa citeasca, nu trebuia sa-l umileasca ca sa astepte sa invete sa citesca din mila cuiva.
    DA, tiganii au nevoie de ajutorul institutiilor statului sa-si faca datoria si sa-i trateze ca cetateni egali in drepturi cu toti ceilalti.
    Tiganii nu au nevoie de pomana, au nevoie de a avea aceleasi drepturi de a fi angajati in munca ca si rominii sau ungurii. Daca tiganii cersesc, noi suntem vinovati ,ca in loc ca invatatoarea sa te puna pe tine sa iti faci pomana cu colegul tau , trebuia ca ea sa-si faca datoria, nu trebuia sa-l lase pe tigan sa invete din pomana. Deasemenea in loc ca noi sa le dam un banut pomana, (prin asta injosindu-se ), mai bine institutiile statului , inclusiv cele a minoritatilor , si-ar face datoria de ai ajuta fara ca ei sa fie nevoiti sa se injoseasca prin mila noastra.
    Si daca tu personal ai vrea sa-i ajuti, inscriete intr-un O.N.G. al tiganilor si afla exact cum poti sa-i ajuti si doar atunci poti spune ca ai scapat de acele prejudecati pe care le pui in spatele altora.

  2. Invatatoarea nu avea cum sa se ocupe de un singur elev, erau peste 30 in clasa, iar el era avea dificultati serioase, probabil din cauza mediului in care crescuse, a faptului ca fusese subnutrit etc. Ea a facut tot ce-a putut, chiar si in afara orelor oficiale.

    Institutiile statului nu rezolva nimic, niciodata. Sa te bazezi doar pe ele inseamna de fapt sa fugi de raspundere, sa-ti justifici propria indiferenta (sau sa-ti motivezi prejudecatile).

    Nu stiu unde vezi tu sa fi sustinut eu pomana. Din contra, consider ca prin educatie oamenii pot sa se descurce singuri, sa nu mai aiba nevoie de ajutor permanent.

  3. 1.Conform caror studii s-a ajuns la concluzia ca ereditatea reprezinta un procent din totalul factorilor formarii personalitatii si eventual spune-ne si cat reprezinta in procente exact mediul si educatia.
    2. Ce studii sociologice te-au condus la concluzia ca centrele de plasament ar reprezenta o pepiniera de infrac tori? Unde, pe ce esalon etc s-au realizat aceste studii, ce procent a rezultat si care este procentul testului comparativ?
    Cand scrii pe un subiect atat de sensibil e bine sa te documentezi cat mai bine si sa argumentezi pentru ca altfel rezulta doar o compunere menita sa umple un loc gol pe o pagina.

  4. 1. Am pus 1% doar ca exemplu, procentul e imposibil de cuantificat. Psihologia moderna insa sustine cu tarie ideea ca personalitatea este influentata in proportie covarsitoare de copilarie (ba chiar sunt studii care spun ca conteaza si perioada intra-uterina). De exemplu: peste 80% din criminali au fost abuzati fizic si psihic in copilarie; nu e doar o coincidenta. In plus, dupa cum spuneam si-n articol, ar fi absurd sa spui ca toti membrii unei anumite etnii sunt determinati genetic sa aiba anumite trasaturi.

    2. Fa o vizita la un centru de plasament si convinge-te. Asta e un editorial, nu un studiu stiintific. Nu sunt obligat sa am esantioane (nu esaloane) si sa fac studii comparative.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here