Ascensiunea lui Dan Diaconescu, produsul firesc al democraţiei româneşti

0

Dan Diaconescu are 45 de ani şi s-a născut la Caracal, un oraş prezent în unele legende urbane încărcate de ironie. A terminat Facultatea de Mecanică odată cu Revoluţia, dar a activat ca jurnalist în anii ’90 la diverse publicaţii de rangul doi. Creşterea fulminantă a notorietăţii sale s-a petrecut în ultimul deceniu, odată cu înfiinţarea postului de televiziune OTV, axat pe ştiri senzaţionale, paranormal, scandaluri politice şi promovarea multor personaje necunoscute care susţineau diverse curiozităţi şi aberaţii.

Postul, care a funcţionat mulţi ani într-o garsonieră din Bucureşti, era total diferit de restul televiziunilor româneşti, neavând un filtru editorial prin care să respingă informaţii irelevante. Astfel, în numele transparenţei şi al democraţiei, a permis multor oameni simpli, dornici de afirmare, care nu ar fi reuşit să ajungă „pe sticlă” în alte condiţii, să-şi prezinte ideile, certurile şi nemulţumirile în faţa populaţiei. Reţeta a funcţionat şi audienţele au crescut constant.

Popularitatea canalului şi a principalului său realizator, Dan Diaconescu, care avea mai multe ore de emisiune în fiecare seară, a explodat după „serialul Elodia”, difuzat între anii 2008-2009, în care era căutată o avocată dispărută, presupus a fi ucisă. Veniturile din reclame şi din emisiuni plătite au crescut substanţial, televiziunea s-a mutat într-un sediu nou, iar DD a ajuns un român bogat, deşi se adresa celor mai săraci dintre români, simulând empatia şi înţelegerea.

Fără a oferi soluţii, OTV-ul este pentru mulţi români o supapă de defulare a tuturor frustrărilor zilnice, un mod de a uita de griji trăind prin acţiunile unor personaje virtuale, de a-şi prezenta nemulţumirile prin sms-uri şi telefoane, descărcându-se emoţional şi cultivându-şi iluzia că în acest fel se va schimba ceva în viaţa lor reală.

În 2010, Dan Diaconescu a început să aibă probleme cu justiţia, fiind reclamat de un primar al unei comune din Ardeal, care susţinea că l-a şantajat cerându-i bani pentru a nu divulga anumite informaţii. Arestat şi apoi eliberat, DD şi-a creat o imagine de martir care i-a crescut şi mai mult notorietatea, având acum argumente pentru pretenţiile sale de a fi un luptător anti-corupţie, hăituit de „ciocoi”.

Astfel, un an mai târziu, Dan Diaconescu şi-a înfiinţat Partidul Poporului, pentru a-şi maximiza profitul de pe urma încrederii populaţiei, fiind conştient de câştigurile mai mari pe care jocul politic le poate aduce, comparativ cu cele din televiziune. Noul partid este o adunătura de ciudaţi şi oportunişti, fără o ideologie clară, extrem de populist, cu promisiuni imposibil de îndeplinit, dar pe placul poporului.

La alegerile locale din 2012, PPDD a obţinut 9% din voturi, devenind într-un singur an o forţă politică importantă, capabilă să intre în alianţe de conducere la nivel local. Dacă îşi păstrează acelaşi procent şi la alegerile parlamentare din toamnă, PPDD va intra în parlament şi ar putea fi chiar capabil să determine cine formează coaliţia de guvernare. Dan Diaconescu a anunţat deja că va candida la alegerile prezidenţiale din 2014, fiind cotat, potrivit sondajelor, cu 10-15% din intenţia de vot.

Succesul lui Dan Diaconescu poate fi explicat şi dintr-o perspectivă istorică. Mentalitatea românilor este mai degrabă orientală decât europeană în privinţa raportării la lideri, majoritatea populaţiei doreşte un conducător autoritar, un „despot luminat” care să producă rezultate miraculoase fără a ţine cont de reguli. DD este doar ultimul dintr-o serie de personaje providenţiale apărute după schimbarea regimului din 1989, care au mizat pe această slăbiciune a mentalului colectiv; Corneliu Vadim Tudor, Gheorghe Funar şi Gigi Becali sunt exemplele cele mai evidente, dar pot fi încadraţi aici şi Ion Iliescu sau Traian Băsescu.

Unii analişti consideră inutilă atenţia care i se acordă lui Dan Diaconescu şi partidului său, susţinând că este doar un fenomen trecător şi va ajunge curând în derizoriu, precum s-a întâmplat şi cu celelalte dinaintea lor. Acesta este într-adevăr cel mai plauzibil scenariu, dar aş atrage atenţia asupra diferenţelor între PP/DD şi predecesori.

Dan Diaconescu este un populist, spre deosebire de personajele similare de acum 10 ani, care erau toate extremiste. Asta explică succesul său mult mai rapid, în rândul multor grupuri sociale şi rezultatele bune avute la alegeri, negând părerea scepticilor care credeau că sondajele nu sunt relevante în acest sens. Votanţii PPDD nici măcar nu-şi dau seama că votează o grupare extremistă, din contră, mulţi dintre ei au impresia că în acest fel salvează democraţia.

DD şi gaşca sa profită de slăbiciunea democraţiei româneşti, sau mai bine zis de lipsa de cultură politică a românilor. Populismul este asociat cu dictatura majorităţii şi este incompatibil cu o societate europeană modernă, ghidată după valori şi principii umaniste, în care libertăţile fundamentale şi drepturile omului sunt mai presus de simplele mofturi de moment ale maselor.

Deşi soluţiile economice propuse de PPDD sunt de-a dreptul aberante şi provoacă amuzamentul şi îngrijorarea oricărei persoane cu o minimă inteligenţă, se pare că disperarea în rândul populaţiei este suficient de mare încât să fie crezute şi acceptate ca viabile. Cât timp recesiunea sau stagnarea economică va continua, acest partid nu va scădea în preferinţele electoratului, iar în cazul unei căderi economice mai grave, există riscul să ajungă la procente foarte mari şi să intre la guvernare.

Pericolul pentru democraţie reprezentat de PPDD nu ţine de incompetenţa liderilor săi, ci mai degrabă de beţia puterii, tentaţia celor ajunşi sus de a crede că sunt capabili să conducă, că votul majorităţii ţine loc de cunoştinţe şi experienţă. Un populist va deveni în scurt timp extremist când este forţat să ia măsuri pentru a satisface cererile susţinătorilor săi , pentru a-şi justifica voturile şi a-şi păstra puterea.

De la dictatura proletariatului din perioada comunistă şi corporatismul/etatismul de tip sud-american din ultimele două decade, putem ajunge la un regim semi-fascist dacă astfel de populişti ajung la putere. Iar noi, cei nemulţumiţi de corupţia din partidele mari şi de defectele sistemului democratic, ne-am putea trezi că nu mai avem nici măcar dreptul de a ne plânge.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here