Principiile instituţionale ale răspunderii penale

1

Principiile dreptului constituie esenţa lui şi reprezintă fundamentul oricărui sistem de drept. În măsura în care sunt cunoscute, recunoscute de către autoritatea de drept, ele dau validitate şi stabilitate sistemului de drept.

Subliniind importanţa principiilor pentru sistemul dreptului, în doctrină s-a constat că “dacă dreptul apare ca un total de norme sociale obligatorii, unitatea acestei totalităţi este datorată consecvenţei tuturor normelor faţă de un număr minim de principii fundamentale”. În raport de diferitele ramuri de drept, principiile dreptului au caracter general, depăşind limitele diferitelor ramuri de drept, în sensul că ramurile de drept nu se întemeiază de la sine, ci au localizări ale principiilor generale. Astfel, principiul bunei-credinţe în tratamentul concurenţei neloiale, în sancţiunile ce pot fi aplicate asociatului de rea-credinţă.

Dacă principiile nu sunt incluse în textul legii, ele devin aplicabile prin recunoaşterea lor în practica judecătorească. Când legea tace, judecătorul trebuie să soluţioneze litigiile pe baza principiilor generale de drept, ele neputând refuza pronunţarea unei hotărâri invocând absenţa unei norme în vigoare, întrucât e pasibil de degenerare de dreptate.

Astfel, în asemenea situaţii, judecătorul va trebui să se adreseze principiilor generale, tocmai pentru că acestea sunt măsuri ale întregului sistem.

Principiile fundamentale ale răspunderii juridice sunt idea călăuzitoare care îşi găsesc expresia în toate normele de drept ce reglementează diferitele forme sub care se poate prezenta această instituţie juridică. Ele reflectă într-un mod specific cerinţele principiilor generale ale dreptului, principii în care se exprimă ideile directoare ale întregului sistem juridic, iar principiile fundamentale ale răspunderii juridice alcătuiesc o categorie distinctă de cea a principiilor generale ale dreptului, întrucât nu toate normele ce alcătuiesc dreptul pozitiv au incidenţă în domeniul răspunderii juridice, ci numai acelea care reglementează cazurile, condiţiile şi modalităţile în care intervine una din formele răspunderii juridice.

Cu unele mici diferenţe de delimitare sau terminologie, majoritatea autorilor sunt de acord cu faptul că în materia răspunderii penale îşi exercită acţiunea şi influenţa în primul rând, principiile fundamentale ale întregului sistem de drept penal şi anume : principiul legalităţii, principiul personalităţii, principiul egalităţii şi principiul umanismului legii penale.

În al doilea rând, la nivelul structurii intime şi a particularizării răspunderii penale îşi exercită acţiunea câteva reguli cu caracter de principii instituţionale, cum sunt principiul coercitivităţii răspunderii penale, principiul autonomiei şi irepetabilităţii răspunderii penale, principiul obligativităţii răspunderii penale, principiul prescriptibilităţii şi principiul individualizării răspunderii penale.

Într-o altă opinie, se reţin principii ale răspunderii penale, în special principiul legalităţii răspunderii penale, infracţiunea ca temei unic al răspunderii penale, principiul umanismului, principiul răspunderii penale personale, principiul unicităţii răspunderii penale, principiul inevitabilităţii răspunderii penale şi principiul individualizării răspunderii penale.

Un alt autor face distincţie între principiile fundamentale legate de răspunderea penală : principiul legalităţii, infracţiunea ca singur temei al răspunderii penale, principiul umanismului dreptului, principiul personalităţii şi individualizării răspunderii penale şi principiile instituţionale, în special, enumerându-se unicitatea răspunderii penale şi prescriptibilitatea răspunderii penale.

Principiul unicităţii temeiului răspunderii penale.

Art. 17 alin.2 Cod penal prevede in terminis că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale, consacrând astfel regula de drept potrivit cu care raportul juridic de răspundere penală este determinat în toate elementele sale numai pe baza existenţei unei infracţiuni săvârşite de persoana care avea obligaţia de a adopta conduita cerută de norma incriminatoare şi care, săvârşind fapta interzisă, în condiţiile care constituie infracţiune, devine subiect pasiv al răspunderii penale.

Prin urmare, răspunderea penală nu poate exista decât pentru persoana care a săvârşit un act de conduită care constituie, în condiţiile legii penale, o infracţiune. Răspunderea penală nu se poate întemeia pe simpla periculozitate a persoanei sau pe starea periculoasă a acesteia, cât timp această stare nu a fost exteriorizată prin săvârşirea unei infracţiuni.

Răspunderea penală se întemeiază pe un act de conduită exterioară, materială a persoanei obligate la respectarea normei, dar în acelaşi timp şi pe vinovăţia persoanei respective în săvârşirea actului său de conduită, nefiind concepută răspunderea penală obiectivă care să-şi găsească temeiul suficient în însuşi actul de conduită socialmente vătămătoare, indiferent dacă este un act conştient sau inconştient, dacă este săvârşit cu vinovăţie sau fără vinovăţie, pentru a atrage răspunderea penală a făptuitorului.

Pornindu-se de la această cerinţă, în literatura de specialitate s-a considerat că răspunderea penală are un temei obiectiv, reprezentat de fapta săvârşită şi un temei subiectiv care constă în vinovăţia făptuitorului, făcându-se referire la “temeiurile” răspunderii penale şi la existenţa unui alt principiu al răspunderii penale, şi anume, principiul răspunderii penale subiective sau principiul că fără vinovăţie nu există răspunderea penală.

Folosind drept argument faptul că vinovăţia este una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi nu doar o condiţie de existenţă a răspunderii penale, într-o altă opinie s-a susţinut că infracţiunea rămâne singurul temei al răspunderii penale, acest principiu nemaiavând nevoie de completări prin formularea altor principii care nu sunt decât consecinţe logice ce rezultă implicit din prevederile art.17 alin.2 Cod penal.

Pentru atragerea răspunderii penale este necesar să se constate existenţa infracţiunii, ceea ce presupune dovedirea ei, adică dovezile nu numai  a săvârşirii faptei, cu vinovăţie. În conformitate cu principiul constituţional prevăzut în art.23(8), până la dovedirea vinovăţiei unei persoane, exprimată printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana respectivă este prezumată nevinovată.

Această prezumţie de nevinovăţie funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei învinuite care, fiind prezumată nevinovată, se poate apăra, prin toate mijloacele  de probă împotriva învinuirii ce i se aduce, idee reluată şi de prevederile Codului de procedură penală care, în art.66, stipulează că : “Învinuitul sau inculpatul nu este obligat să probeze nevinovăţia sa. În cazul când există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie”.

Din însăşi formularea principiului infracţiunii ca unic temei al răspunderii se subînţelege că această regulă se referă la toate formele sub care se poate prezenta infracţiunea, termenul de infracţiune fiind folosit în înţelesul pe care legiuitorul însuşi explică prin dispoziţia din art.144 Cod penal.

Pe cale de consecinţă, poate constitui temei al răspunderii penale a unei persoane atât săvârşirea de către aceasta a unei infracţiuni, fapt consumat sau a unei tentative pedepsibile, cât şi participarea ei la vreuna dintre acestea în calitate de autor, instigator sau complice.

Principiul unicităţii temeiului răspunderii penale numai în săvârşirea unei infracţiuni determinate relevă grija legiuitorului de  a stabili corelaţia de principiu dintre infracţiune, răspundere şi pedeapsă, ca instituţii fundamentale aflate într-o succesiune logică, dar şi exclusivitatea acestei succesiuni prin eliminarea posibilităţii instituirii vreunui caz de răspundere penală pe alt temei, ca de exemplu săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală care nu întruneşte toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sau existenţa unei simple stări de antisociabilitate cu potenţial criminogen. Totuşi, măsurile de siguranţă, obligarea la tratament medical prevăzute de art.173 Cod penal sau internarea medicală prevăzută de art.114 Cod penal nu-şi au temeiul în săvârşirea unor infracţiuni, ci în starea de pericol pe care o prezintă făptuitorul care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală prin posibilitatea repetării unor acte asemănătoare.

Principiul autonomiei şi irepetabilităţii.

În sistemul tuturor legislaţiilor penale moderne răspunderea penală se naşte în mod suficient din săvârşirea unor infracţiuni, nefiind necesar ca alături de ea să fie atrasă şi o altă formă de răspundere juridică. Lipsa unor astfel de condiţionări reliefează tocmai caracterul independent, autonom al răspunderii penale, ca instituţie de sine stătătoare a dreptului penal.

În acelaşi timp şi datorită unor raţiuni complexe, rezultând din legalitatea, conţinutul şi finalitatea incriminării şi a pedepsei, răspunderea penală stabilită pentru săvârşirea unei infracţiuni determinate, odată constatată pe cale judecătorească şi executată ori stinsă printr-o altă cauză legală nu mai poate fi reiterată prin declanşarea unui nou raport juridico-penal de conflict. Se poate afirma astfel că răspunderea penală este irepetabilă, în sensul că nu poate forma obiectul raportului de coerciţie decât o singură dată, cerinţă care îşi găseşte expresia în literatura de specialitate prin formularea principiului “non bis in idem”.

Principiul irepetabilităţii răspunderii penale sau “non bis in idem” nu exclude, însă posibilitatea intervenţiei simultane a mai multor forme de răspundere juridică faţă de aceeaşi persoană, când prin fapta ilicită săvârşită se încalcă o pluralitate de norme juridice de natură diferită. De exemplu, dacă prin fapta ilicită se încalcă concomitent o normă juridică penală şi o normă juridică civilă, autorul ei va fi obligat să suporte deopotrivă pedeapsa penală, prevăzută de lege pentru infracţiunea respectivă şi sancţiunea civilă corespunzătoare acelei fapte ilicite, cumulându-se astfel două sancţiuni juridice de natură diferită.

Răspunderea penală poate fi cumulată şi cu cea disciplinară atunci când în executarea contractului de muncă, angajatul săvârşeşte o faptă ilicită care în materialitatea ei întruneşte atât elementele abaterii disciplinare, cât şi trăsăturile constitutive ale unei infracţiuni.

Cumulul diferitelor formei de răspundere juridică presupune posibilitatea aplicării faţă de aceeaşi persoană pentru o singură faptă, a unei pluralităţi de sancţiuni juridice deosebite ca natură. În asemenea cazuri, principii non bis in idem nu este anulat întrucât el conduce la excluderea numai  a posibilităţii aplicării faţă de aceeaşi persoană, pentru una şi aceeaşi faptă ilicită a două sau mai multe sancţiuni identice ca natură, şi nicidecum ideea aplicări unor sancţiuni de natură diferită pentru aceeaşi faptă, aceleiaşi persoane, atunci când prin fapta respectivă au fost încălcate mai multe norme juridice diferite ca natură, deoarece în această ipoteză fapta materială se transformă într-o pluralitate de fapte ilicite de natură diferită, care angajează formele de răspundere juridică ce le sunt proprii.

Principiul non bis in idem, concretizat în legislaţia şi practica judiciară prin autoritatea de lucru judecat de care se bucură toate hotărârile judecătoreşti rămase definitive evidenţiază forţa juridică imprimată de legiuitor acelor hotărâri ale instanţelor de judecată prin care au fost soluţionate definitiv acţiunile penale, deduse în faţa lor.

Astfel, în art.j Cod procedură penală se precizează că “acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă există autoritatea de lucru judecat”, chiar şi în acele situaţii când faptei anterior judecate i s-ar putea da o altă încadrare juridică.

În ipoteza încălcării acestui principiu dispoziţiile Codului de procedură penală, art.326 lit. d şi art.388 alin. ultim prevăd posibilitatea introducerii oricând a cererii de contestaţie în anulare de către părţi sau procuror, dacă împotriva persoanei   s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. Instanţa investită cu judecarea cererii, după ce ascultă părţile şi concluziile procurorului, dacă o găseşte întemeiată, desfiinţează ultima hotărâre sau acea parte din hotărâre cu privire la care există autoritatea de lucru judecat. (art.392 alin.3 Cod procedură penală).

Principiul obligativităţii răspunderii penale.

Principiul obligativităţii răspunderii penale semnifică ideea că săvârşirea unei infracţiuni este urmată în mod obligatoriu de antrenarea răspunderii penale, indiferent dacă subiectul pasiv al răspunderii reuşeşte sau nu să evite traducerea sa în faţa justiţiei penale.

În literatura de specialitate, acest principiu este cunoscut sub denumirea de principiul inevitabilităţii răspunderii penale întrucât răspunderea penală constituie o consecinţă inevitabilă a săvârşirii unei infracţiuni.

Necesitatea răspunderii penale şi inevitabilităţii ei derivă din faptul că, odată infracţiunea săvârşită, viaţa socială nu mai poate continua în condiţii de securitate, fără intervenţia constrângerii de stat, a răspunderii penale.

În planul procesului penal, principiul obligativităţii răspunderii penale este reflectat de principiul oficialităţii acţiunii penale care funcţionează pentru marea majoritate a infracţiunilor, cu excepţia celor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este lăsată la latitudinea părţii vătămate.

Spre deosebire de răspunderea civilă, care este guvernată de principiul disponibilităţii, acţiunea civilă neputând să fie exercitată din oficiu de organele judiciare ale statului, cu excepţia cazurilor când este îngăduită în interesul minorilor, a incapabililor sau a altor situaţii prevăzute de lege limitativ şi strict, răspunderea penală este guvernată de principiul obligativităţii sale atât faţă de stat, cât şi faţă de infractor, oficialitatea acţiunii penale fiind imperativă şi aproape generală, iar înlăturarea sau atenuarea răspunderii pentru infracţiunea săvârşită neputând avea loc decât în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.

Pe cale de consecinţă, acţiunea penală este de principiu indispensabilă, în sensul că organele judiciare nu pot renunţa la această acţiune cât timp există temeiul ei şi lipseşte vreo cauză legală din cele care înlătură răspunderea penală, disponibilitatea acţiunii penale fiind strict limitată de cazurile în care deschiderea ei este condiţionată de exercitarea unei plângeri prealabile a persoanei vătămate.

Răspunderea penală este înlăturată şi în cazul existenţei unor cauze generale sau speciale : desistare, împiedicarea producerii rezultatului de către autori, împiedicarea consumării faptei de către participanţi, denunţarea faptei de către făptuitor, retragerea mărturiei mincinoase, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art.44-51 Cod penal) împiedică întrunirea tuturor trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii făcând imposibilă naşterea răspunderii penale, înlătură totodată orice discuţie în legătură cu obligativitatea antrenării ei.

Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale.

Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale exprimă regula conform căreia răspunderea penală este înlăturată prin trecerea unui interval de timp, prevăzut de lege de la săvârşirea infracţiunii, fără ca infractorul să fi fost tras la răspundere penală sau fără ca această răspundere să fi fost definitiv stabilită. De asemenea, este înlăturată executarea pedepsei aplicate dacă nu este executată într-un interval de timp, prevăzut de lege de la aplicarea ei definitivă.

Prescriptibilitatea răspunderii penale se întemeiază pe situaţii de politică penală. Ca mijloc de realizare a ordinii de drept prin constrângere, răspunderea penală trebuie să intervină cât mai curând după săvârşirea infracţiunii, întrucât sancţionarea imediată şi fermă a infractorului sporeşte eficienţa constrângerii, întăreşte autoritatea legii penale şi funcţia preventivă a acesteia. Tragerea la răspundere după trecerea unui interval prea mare de timp de la data săvârşirii faptei nu este oportună, putând redeştepta nelinişti, animozităţi şi resentimente între timp uitate, atât de persoanele direct vizate, cât şi de societate.

Prescripţia răspunderii penale prezintă particularităţi în ceea ce priveşte termenele în care poate opera, termene ce sunt  mult mai lungi şi eşalonate pe o scară ce ţine seama de gravitatea infracţiunilor săvârşite, cazurile de întrerupere şi suspendare a acestora beneficiind de reglementări specifice datorită unor raţiuni speciale de politică penală.

Art.121 alin.2 Cod penal instituie o excepţie de la regula prescriptibilităţii, stipulând că infracţiunile îndreptate contra păcii şi omenirii sunt imprescriptibile.

Principiul individualizării răspunderii penale.

Potrivit acestui principiu, răspunderea penală incumbă exclusiv persoanei care, având obligaţia de a respecta legea penală şi săvârşind cu vinovăţie fapta prevăzută de norma incriminatoare, a devenit subiect pasiv a răspunderii penale. Acţiunile de prevenire şi combatere organizate de legea penală nu se adresează unei criminalităţi nediferenţiate şi abstracte, ci unor persoane fizice antisociale al căror tratament penal trebuie asigurat în condiţii de strictă individualizare a răspunderii penale, în funcţie de gravitatea faptei săvârşite şi gradul lor de periculozitate socială. Adaptarea represiunii la cerinţele concrete şi particulare ale fiecărui infractor nu poate fi realizată decât prin individualizarea răspunderii penale şi a pedepsei, sarcina realizării acesteia reprezentând unul din principalele atribute ale instanţelor judecătoreşti, instanţe care-şi vor întemeia hotărârile pronunţate pe baza criteriilor generale de individualizare a răspunderii penale şi a pedepsei prevăzute de dispoziţiile art.72-89 Cod penal.

Pe cale de consecinţă, în dreptul penal sunt inadmisibile răspunderea pentru fapta altuia şi răspunderea de grup, a persoanelor legate între ele prin raporturi personale, de familie, naţionale, religioase, etc., iar moartea infractorului are ca efect stingerea răspunderii penale şi a sancţiunilor ce decurg din aceasta.

În literatura de specialitate, printre principiile instituţionale ale răspunderii penale se menţionează şi principiul coercivităţii, considerat hotărâtor pentru determinarea esenţei răspunderii penale.

Constrângerea penală vizează apărarea socială contra criminalităţii prin aplicarea de sancţiuni ; ea urmăreşte să prevină, prin formare şi intimidare, să sancţioneze prin ispăşire şi suferinţă şi să resocializeze prin îndreptare. Nici o altă formă a constrângerii juridice nu are caracter atât de complex, valenţe atât de multidimensionale şi o finalitate care să menţină într-o atât de strânsă interferenţă interesul general cu cel individual.

Deci, coercivitatea prin suferinţă nu este un scop în sine al răspunderii penale, întrucât statul modern încearcă să atenueze cât mai mult conţinutul afectiv şi caracterul infamat al pedepselor, aceasta rămâne deocamdată principalul mijloc penal de apărare socială contra criminalităţii şi de recuperare morală a persoanelor antisociale.

1 COMENTARIU

  1. Domnule Bulz,

    ati facut unele erori grave in acest articol.Se vede ca sunteti diletant in proceduri penale aplicabile.

    Imi doresc sa nu cunva sa ajungeti judecator pentru ca ar fi un dezastru pentru justitia din aceasta tara.

    Sa va justific doar una din greselile sustinute in articol :

    ” Principiul non bis in idem e bucură toate hotărârile judecătoreşti rămase definitive evidenţiază forţa juridică imprimată de legiuitor acelor hotărâri ale instanţelor de judecată prin care au fost soluţionate definitiv acţiunile penale, deduse în faţa lor.”

    Principiul non bis in idem se aplica si in afara hotararilor judecatoresti ramase definitive. CEJ si CEDO au statutat ca si hoatararile penale emise de Ministerul Public – Parchete au aceasi forta si se regasesc in acest principiu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here